Sentiment și rațiune
La un ceas târziu de noapte, obosit de izvodit cuvinte, mi-am lipit fruntea înfierbântată de ușa de sticlă care dă spre grădină și am aprins reflectorul cu lumină orbitoare pentru a admira dansul fulgilor de zăpadă care, pentru întâia oară în acea iarnă, coborau spornic spre pământ.
Pe când privirea mi s-a odihnit pe patul alb şi dens pe care se aşterneau fulgii, am tresărit cu neaşteptată emoţie: prin zăpada reavănă înainta cu îndârjire o liniuţă neagră, care se contorsiona în toate direcţiile ca pentru a evita pericole de-abia ghicite… O omidă. În plin ianuarie, după luni şi luni de îngheţ, sub bătaia nemiloasă a zăpezii viscolite… o omidă neagră, subţire şi fragilă sub dezlănţuirea fără zăgaz a foţelor naturale care-i erau în mod evident superioare și potrivnice.
În timp ce urmăream fascinat această bizară şi însolită apariţie, în mine s-a declanşat un neaşteptat dialog. Parteneri… simţirea şi raţiunea.
Sărmana fiinţă… cu ce a greşit să se zbată în zăpada îngheţată? De unde a mai apărut şi insecta aceasta fragilă, precursor al fluturilor de vară şi nu al fulgilor de iarnă?
Nu poate fi decât o omidă întârziată, printr-un miracol al sorţii supravieţuind într-o crăpătură ferită, pe care acum ceva instinct obscur scoţând-o din ascunzătoarea ei a trimis-o la o moarte sigură în deşertul zăpezii îngheţate.
Dar suferă… nu o vezi cum suferă!? Nu vezi cum palpită trupuşorul ei neînsemnat, nu vezi cum se zbate sub şfichiuirea zăpezii îngheţate!?
Este doar o omidă! Se zvârcoleşte în baza unui program predefinit genetic de căutare a unor condiţii de mediu mai clemente. Doar atât. Fiind doar o omidă, nu se poate spune că suferă; cu alte cuvinte, ea nu are niciun fel de noţiuni, deci îi este complet străină noţiunea de suferinţă. În consecinţă, neştiind că suferă, nu putem spune despre ea că este supusă vreunui stres „moral”.
Dar nu ar trebui să facem ceva pentru ea? Să o aducem în casă, să o păstrăm la căldură, să o ajutăm… să o salvăm!? Un fluture minunat își vede viața curmată înainte chiar de a începe… Cum este posibil să existe atâta nedreptate și cruzime în lumea aceasta?
Consider că nu ar folosi la nimic. Este deja un miracol faptul că ea a supravieţuit până la acest friguros moment al anului. Dacă o aducem în casă, ne vom trezi cu o problemă căreia nu-i putem da de capăt, fiindcă nu ştim la ce temperatură trebuie de fapt păstrată, nu ştim cu ar trebui s-o hrănim. Aşa că, după părerea mea, nu am face altceva decât să fim părtaşi la moartea ei sigură. Or, aşa ceva este pentru noi o povară morală pe care nu ştiu cum ne-am putea-o asuma…
O, soartă crudă şi nemiloasă…
Cât s-a petrecut această dezbatere, zăpada care cădea cu spor a acoperit cu totul mărunta vieţuitoare. Un fel de uitare s-a instalat şi în mine, iar simţirea şi raţiunea au făcut pace, întorcându-se în culcuşul călduţ al convieţuirii lesnicioase.
A doua zi, vântul cald al amiezii a topit zăpada depusă peste noapte. Cu o curiozitate subit aprinsă, am privit cu stăruinţă pe terasă, în locul ştiut de cu seară… dar acolo unde mă aşteptam să văd o mică linie neagră, imobilă, inanimată, nu era nimic. NIMIC.
Şi atunci, cele două surate au ridicat din nou capul:
Poate că vîntul a măturat măruntul cadavru peste marginea terasei.
Poate că…
* * *
Fără încetare, în aproape fiecare clipă a vieții noastre se produce un astfel de dialog între sentimente și rațiune. Orice ar spune rațiunea, tot sentimentele au ultimul cuvânt. E, pe undeva, de înțeles, fiindcă omul a fost sentiment cu multe milenii înainte de a fi și rațiune. E de înțeles, fiindcă sentimentele au o forță incandescentă care cu ușurință potopește limpezimea de gheață a rațiunii.
Așa și cu criza coronavirusului: prea mulți dintre noi se zvârcolesc precum omida din poveste, căutând să aducă o tulbure și necuvenită apă la moara neîncrederii, refuzului, fricii viscerale și împotrivirii față de tot ceea ce rațiunea propune ca formulă de comportament. În ochii lor, niciun argument rațional nu contează câtă vreme simțirea lor le spune altceva, oricât de prostesc și de neadevărat ar fi acel „altceva”.
Ei dau cu aer atotștiutor ochii peste cap și afirmă, răspândesc peste tot amestecul lor criminal de ignoranță și spaimă: „Poate că…”