Dumnezeu și dreptul meu

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     248 Vizualizări  

Ne uităm cu nedumerire la ce se întâmplă în jurul nostru și ne simțim mai neputincioși ca niciodată. După ce virusul trecuse oceanul, priveam cu oroare cum „succesele” sale se numărau în sute de mii (de morți) și milioane (de infectări). După care a venit marea vânzoleală estivală și marea brambureală europeană, când europenii au uitat de prudență și de protecție, rata infectării a crescut vertiginos, iar Europa unită a înregistrat un record fără precedent de îmbolnăviri: peste 110.000 într-o singură zi!

Practica democrației occidentale necesită o lume perfectă. O lume care ar putea împlini cele mai înalte idealuri utopice, fiindcă este bogată, experimentată, învățată, educată, evoluată. Și care chiar ar putea fi în felul acesta… dacă nu ar avea atâția cetățeni săraci, nepricepuți, needucați și înapoiați. Subiecții democrației își închipuie că tot ce trebuie să facă este să se bucure de drepturile generoase pe care părinții fondatori le-au lăsat moștenire în vremuri imemoriale. Este o greșeală fundamentală a democrației: toate actele de temelie și toate constituțiile „democratice” care s-au prins în salbă după ele, nu vorbesc decât despre drepturi, drepturi și iar drepturi.

Desigur, au trecut milenii multe în care viața unui om, și cu atât mai puțin personalitatea și valoarea sa intelectuală și morală, nu au contat mare lucru. Lumea modernă este și acum bântuită de hârșâitul suliței care a străpuns pieptul lui Arhimede, care-și apăra niște modeste cercuri trasate pe nisip. Descoperirea „drepturilor omului” s-a produs nu ca o urmare a evoluției morale a umanității, ci ca reacții de saturație și îndârjire ale celor aflați, în Franța și în America, sub povara unor monarhii hrăpărețe și discreționare, care țineau genunchiul pe grumazul supușilor.

Drepturile „mele” nu au nici o valoare în fața judecății istoriei. Ceea ce contează cu adevărat sunt drepturile „noastre”, acele drepturi care sunt cu adevărat garantate, nu prin vreo constituție pe care o ignoră până și Curțile Constituționale, ci prin practica socială, legală și administrativă, de fiecare zi. Deviza regilor Angliei, înscrisă și pe blazonul regal, era: ”Dumnezeu și dreptul meu”. Dar acela era doar dreptul „lui”, dreptul de a-și întinde domnia peste jumătate de planetă, pe care să o considere domeniul „lui”, pe care să-l stăpânească și să-l jefuiască după placul inimii.

Ce paradox! Salvează vieți tocmai cei din orizonturile culturale orientale, pentru care viața individului contează cel mai puțin! Mult-evoluata civilizație „occidentală” a promovat cu îndârjire – cinste ei, nimic de zis! – drepturile individului, convingându-l că nu există nimic mai important și mai nobil decât să aperi respectivele drepturi. Dar aici s-a făcut și o mare greșeală, echivalentă ontologic cu greșelile comise de comunism: s-a contat pe simțul de responsabilitate uman, pe respectul pentru semeni și pentru autoritatea reprezentanților de ei aleși.

Așa s-a ajuns ca fiecare individ din lumea bogată și civilizată să se considere un fel de rege al Angliei: doar divinitatea are același grad de importanță ca drepturile sale! Spre contrast, în mult mai tinerele „democrații” orientale, disciplina socială este, în mod tradițional, la cele mai ridicate niveluri. Grija față de ceilalți este un fel de normă generală (multă vreme nu am înțeles că acolo cei cu gripă și diverse viroze poartă mască pentru a-i proteja pe cei sănătoși), iar respectul față de autorități este ceva ce nu se discută și, cu atât mai puțin, se combate sau se contestă.

Rezultatul? Priviți statisticile coronavirusului, pentru a constata că Japonia, de pildă, a avut în total un număr de infectări inferior celei mai negre zile a Europei. La fel China, care este acuzată, printre multe altele, că minte de îngheață apele legat de situația epidemiologică pentru a-și minimiza răspunderea de a fi punctul de plecare a pandemiei. Totuși, dacă privim sud-estul asiatic, a cărui populație depășește copios populația europeană, vom constata că numărul de infectări este mult mai scăzut. Iar numărul de decese din zona respectivă nu depășește numărul tragicelor dispariții înregistrate de Marea Britanie.

Din păcate, democrația pe care o practicăm pe aici seamănă prea mult cu un picnic caritabil: micii și friptanele sunt pe de-a bașca, berea rece curge în valuri, iar sponsorii generoși au adus și trupe vestite, care țopăie și cântă pe scene. Distracția e la maxim, toată lumea este încântată de atâta voie bună gratuită. Dar, ce să vezi… la sfârșit nimeni nu strânge munții de gunoaie pe care distracția dezmățată i-a presărat pretutindeni. Deci, ne distrăm, și ne simțim bine, și petrecem într-o veselie. Dar nu ne pasă de gunoaiele numite nepăsare criminală, dispreț față autoritate, egoism suveran, produse de dezasimilație ale democrației, care ne fac să ne scufundăm tot mai mult în marasmul unei pandemii care de-abia a început să-și arate cu adevărat colții.

Lumea noastră nu este perfectă. Poate nu va fi niciodată perfectă, cu indivizi care cred sincer că nimic nu este mai important decât drepturile lor. În prea mulți dintre noi se ascunde un mic american, care stă cu ditamai pușcociul să-și „apere” bucățica de planetă. Am lucrat timp de secole să dăm drepturi indivizilor, să le asigurăm dreptul de a fi fericiți, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât dreptul de a-ți trăi viața așa cum este natura ta.

Constatăm acum că pandemia face ravagii taman în acele țări care sunt mai avansate pe calea „democrației”, adică a acordării de drepturi fără contrapartidă. Este nevoie urgentă de a schimba din temelii educația, de a-i face pe îmbuibații noștri cetățeni să înțeleagă că drepturile vin la pachet cu multe obligații și responsabilități.

Deocamdată, nu sunt nici măcar suficient de educați încât să poarte o mască…

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

 

About  

Sunt Ionel Lespuc, jurnalist. Alături de mine, am invitat și continuu să invit să scrie oameni cunoscuți ai Clujului. Uite câteva nume: Kai Brand Jacobsen, norvegiano-canadianul care merge de la Cluj în misiuni de pace, peste tot în lume; Cristi Danileț, judecătorul rebel despre care sunt sigur că ai auzit; Emanuel Ungureanu, vicepreședintele Comisei de Sănătate din Camera Deputaților, mereu în luptă cu neregulile din spitale; Dan Clinci, arhitect, omul din spatele concursurilor de soluții care remodelează Clujul; Mihnea Stoica, analist politic, cadru universitar la Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării; Mihai Șerban, om de afaceri de succes și maestru de arte marțiale.