Problema cea mai mare

Râul Abatan din Filipine își rostogolea apele de smarald către mare. Încorsetați în veste de salvare, în fapt de seară, stăteam cuminți pe băncuțele din barca cu motor care ne purta spre o dorită, dar improbabilă, întîlnire cu licuricii.

Deodată, i-am văzut, smulgându-se întunericului ca o mică minune de lumină! Câțiva arbori de pe malul rîului păreau a fi ornați pentru Crăciun, atât de bogat sclipeau în frunzișul lor milioanele de gângănii care, precum numai și numai omul, se transformă în lumină atunci când iubesc… Zburând cu frenezie de la un arbore la altul, ei păreau stropi de aur incandescent risipiți de pe pensula cu care destinul picta frumusețea acestei lumi. Și nimic din acea forfotă frenetică a licuricilor, nimic din bucuria contemplării unui astfel de spectacol îmbătător nu lăsau să se întrevadă cât de fragilă este existența măruntelor viețuitoare. Dar și a noastră, în ultimă instanță.

Suntem cumva condiționați să disprețuim insectele. Le luăm în seamă doar atunci când un păianjen își țese plasa la un colt de geam sau când o muscă ghinionistă aterizează în farfuria noastră de supă. Sau când vreo căpușă înfometată se înfruptă din sângele nostru. Și ignorăm disprețuitor și neglijent rolul pe care aceste mărunte viețuitoare îl joacă în ecosfera planetară.

La fel, ignorăm în general rolul pe care viața în sine îl joacă pe această planetă. Suntem practic inundați cu minunate fotografii și filmări cu animale sălbatice, care ne lasă impresia că viața sălbatică este abundentă și mișună chiar peste tot. Mai vedem și tot felul de documentare extrem de bine realizate, în care coloniile de pinguini, petreli, morse și foci se întind până la orizont, și credem că totul este în regulă și nu plecăm urechea la comentariul care afirmă răspicat că numărul lor este în continuă scădere și că habitatele lor sunt afectate fie direct de către om, fie de schimbările climatice (care și acestea sunt „opera” omului…).

Religiile monoteiste au încercat să insufle ființei umane un sentiment copleșitor de supunere și de nimicnicie. Dar numai față de invenția umană numită „divinitate”. Fiindcă omului nu numai că nu i-a păsat de natura înconjurătoare, ba chiar și-a închipuit – culme a nemerniciei, întocmai ca un violator psihopat – că această natură poate fi abuzată la nesfârșit, iar și iar, și că el are chiar un drept „divin” de a se deda acestui abuz.

Rezultatele se văd: de la începuturile a ceea ce avem nerușinarea să numim „civilizație,” viața pe Terra este într-o continuă și mereu accelerată hecatombă. În acest scurt interval de timp (să zicem, 10.000 de ani) omenirea, care reprezintă 0,01% din biomasa terestră, a dus la dispariția a 83% din biomasa celorlalte mamifere, ucise pentru tot felul de nevoi, inclusiv pentru plăcere. Am ajuns acolo încât în biomasa mamiferelor terestre 60% să o reprezinte animalele domestice (mai ales vite și porci), 36% ființele umane și doar 4% mai sunt animale sălbatice!

Omul este cel mai rău lucru care i s-a întâmplat acestei planete. Tot în decursul triumfătoarei sale ascensiuni în civilizație, omul a diminuat la jumătate biomasa vegetală pe care planeta o poate produce an de an, prin instituirea de monoculturi peste tot, situație cu efecte devastatoare asupra randamentului terenurilor și a biodiversității. În concluzie, specia care reprezintă doar 0,01% din biomasa terestră a  ajuns să aibă un impact devastator asupra tuturor celorlalte forme de biomasă. Nu seamănă aceasta cu un cancer?

Și, acum, ne întoarcem la insecte, a căror importanță în funcționarea ecosistemelor oamenii de rând sunt departe de-a o înțelege. În Marea Britanie, populația de păsări zburătoare s-a diminuat în ultimii 50 de ani cu 60%  și aceasta din cauza declinului populațiilor de insecte, care reprezintă principala hrană a acestora. În lipsa insectelor, populațiile de păsări, șopârle, șerpi, broaște, pești sau lilieci sunt în scădere continuă, atât în Europa (unde biomasa insectelor a scăzut cu 80% în ultimul secol), cât și peste tot pe planetă acolo unde omul se amestecă necugetat în procesele naturale din ecosisteme. Insectele, acești mărunți conlocuitori ai planetei, au în acest moment 40% din specii în declin și 30% din specii amenințate.

Imaginați-vă doar cum ar fi planeta noastră cea frumoasă dacă ar dispărea organismele detritivore. Detri– cum…? Recunoașteți, habar nu aveți ce mai sunt și astea! Sunt toate acele gângănii, multe dintre ele microscopice, care reciclează (în folos propriu) toate rămășițele organice care ajung la suprafața solului. Inclusiv dejecțiile animale, de pildă… Omul a înmulțit bovinele atât de mult, încât acum există un număr de aproximativ 1 miliard pe suprafața planetei. Fiecare fund bovin produce în jur de o tonă de bălegar pe an… vă închipuiți cum ar arăta planeta fără munca harnică și neoprită a detritivorelor? Australia a pățit-o: a importat bovine europene, dar, fiindcă nu avea detritivorele corespunzătoare, a pierdut 1 milion de hectare de pășune, distruse de balega care putrezea la soare.

Deci, chiar dacă vorbim despre insecte, să  încetăm cu cinicul și păgubosul dispreț cu care tratăm viața necuvântătoarelor și cu obiceiul notru de a le considera doar o problemă neplăcută. Trebuie să înțelegem, odată pentru totdeauna, că noi suntem cea mai mare și cea mai periculoasă problemă a acestei planete. Și că, până nu vom rezolva această uriașă problemă – educându-ne, înțelegând și devenind responsabili – toate celelalte vor rămâne tot în spinarea noastră.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.