Pe muchie de cuțit

Buclucașul covid19 a câștigat bătălia cu noi: în ciuda măsurilor extreme pe care le-am luat mai de spaimă, mai de nevoie, el se răspândește nestingherit în toate colțurile planetei. Pandemia are deocamdată doar o definiție geografică, fiindcă afectează fiecare bucățică de pământ care se lăfăiește sub soare.

Greul cel mare încă nu a venit, dar efectele pandemiei asupra moralului și situației noastre sunt pe deplin vizibile, și nu avem nici un motiv de bucurie în fața acestui tablou al dezastrului. Fiindcă el ne arată cu limpezime, ca o oglindă necruțătoare, toate relele care bântuie atât natura umană, cât și societatea bolnavă și disfuncțională pe care am clădit-o, trudind din greu cu ochii închiși.

În primul rând, societatea umană este prea numeroasă și, mai ales, prea urbanizată. Ne uităm în statistici și spunem: eee, dar zonele urbanizate ocupă doar 1% din suprafața planetei (sic!), deci mai este loc pentru încă atâția! Calculul strict matematic este absolut inutil și ne induce în eroare, fiindcă ne închipuim că a trăi la oraș înseamnă un consum de energie la fel de scăzut ca și trăitul în bucolicele colibe de stuf. Nimic mai fals: dacă acel vânător preistoric în colibe trăitor avea nevoie de 3.000 de kilocalorii extra-corporale pentru traiul zilnic, astăzi un oarecare locuitor al unui megapolis, fie el în zona temperată sau la tropice, consumă zilnic 300.000 kilocalorii.

Constatăm că amprenta ecologică reală a umanității urbane este de 100 de ori mai mare decât amprenta strict fizică- ceea ce ar însemna că nevoile de existență cotidiană a umanității urbane consumă în întregime resursele planetei (cu un drum, crescând cu factor 100 dependența umanității de mediul natural)! Dacă adăugăm populația rurală și teritoriile destinate agriculturii, dacă ținem seama și de zonele improprii existenței umane (deșerturi, tundră, munți) înțelegem pentru ce se lamentează ecologiștii că umanitatea consumă în fiecare an resursele a două planete de talia Terrei!

Această înghesuială demențială este cel mai bun vector de propagare a bolilor infecțioase. Dar oamenii cei cu scurtă ținere de minte par să fi uitat că acestea există, chiar opunându-se cu cerbicie practicilor care au dus la ținerea sub control a acestor boli (desigur, o mai bună igienă, dar și mult-hulita vaccinare). Și uite-așa, ne trezim cu totul neputincioși în fața unei pandemii, care nu egalează în gravitate teribila „gripă spaniolă”, dar de care nu ne putem feri, fiindcă nu mai avem unde ne ascunde.

Civilizația noastră este extrem de fragilă. Se întemeiază pe colaborare, conlucrare, comerț planetar, turism omniprezent, întreaga planetă devenind un fel de furnicar. Suntem tot mai înghesuiți, dar căutăm cu disperare retragerea din lume, plecarea spre orizonturi îndepărtate. Occidentalilor, chinezilor și orientalilor bogați le și reușește, mobilitatea lor de-a lungul paralelelor fiind vectorul ascuns al actualei pandemii. Am ajuns pe culmi fără seamăn ale civilizației și progresului, dar avem dificultăți în asigurarea necesarului dintr-un obiect atât de banal cum este o mască chirurgicală (suntem societate high-tech, dar ne poticnim când vine vorba de un produs low-tech…).

Construcțiile noastre politice își expun sub lumina crudă a adevărului fragilitatea de cristal. Statele UE au redesenat și reactivat granițele dintre ele, uitând copios romanticul imn al Uniunii: „Frați sub soare toți noi suntem/Sub același soare sfânt.” La 30 de ani de la prăbușirea lagărului socialist, SUA sunt tot mai departe de rolul visat de lider mondial. Conduse de un lider megaloman și mitoman, care nu se dă în lături de la nimic pentru a-și atribui merite personale cvasi-divine și a arunca responsabilități și vini pe umerii colaboratorilor, oponenților și a întregii planete, ele lasă locul unei construcții geo-politice multipolare, în care vor face jocurile cu precădere puterile regionale.

Pandemia scoate la iveală fragilitatea spoielii de umanitate cu care ne-am împopoțonat. Suntem cu toții amabili, îndatoritori, înțelegători  și săritori atunci când toate poftele ne sunt copios satisfăcute. Dar imediat ce nu mai putem zburda în perimetrul împopoțonat al confortului nostru natura noastră profundă și întunecată iese la iveală, expunând o altă față a noastră: intolerantă, violentă, egoistă, xenofobă.

Comportamentul oamenilor în fața pandemiei confirmă concluziile economiei comportamentale, care studiază comportamentul uman în diferite situații economice. Concluziile nu sunt măgulitoare pentru ființa umană, fiindcă orice comunitate umană are trei tipuri de indivizi: „conformiștii”, care aderă la principii și reguli, „refractarii”, care se opun respectării regulilor, și „oportuniștii”, care așteaptă să vadă în ce parte o ia gloata, pentru a se ralia respectivei tendințe.

Din nefericire, „oportuniștii” sunt de departe cei mai numeroși, și ei vor hotărî ce se întâmplă, iar guvernanții fac o imensă greșeală, închipuindu-și că întreaga societate este alcătuită din „conformiști”, care așteaptă cu nerăbdare să li se spună ce reguli trebuie să respecte. Și aici am pus degetul pe altă bubă a fragilității sistemului nostru: nu cunoaștem cum ar trebui natura umană, în consecință actul de conducere a comunităților umane este profund deficitar.

Oricât ne considerăm de civilizați, de evoluați, de cunoscători și de putincioși, existența umanității este de fapt din ce în ce mai fragilă. Dansăm cu grație și nepăsare pe muchia unui cuțit cosmic, și nici măcar că ne pasă.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.