Haleală fără suflet

Autor Mihai E. Serban în Opinii, Stiri 5 years în urmã 1765 Vizualizări.

Tocmai când începeam să ne resemnăm că România este „locul unde nu se întâmplă nimic” (în afară de sinistra porcăială din politică…) iată că se ivește o rază solidă de speranță: deși populația i se topește precum zăpada la tropice, începe să simtă și ea efectele neplăcute ale presiunii antropice asupra mediului natural.

Ciobanii din Munții Șureanu (cunoscuți și drept Munții Sebeșului) se arată nemulțumiți. La sfârșit de sezon pastoral, turmele lor par să fie mai sărace în număr decât la începutul transhumanței anuale. Vinovate sunt animalele sălbatice (urși, lupi, râși) care s-au dedulcit la gustoasa și accesibila carne de mioară – la o adică, nici cea de măgar nu este chiar de lepădat…

Zona Sebeșului este o zonă cu tradiție în păstorit. Pe pășunile alpine hălăduiesc turme de oi încă de pe vremea lui Burebista. Ca peste tot în țară, efectivele de ovine au crescut dramatic (mai mult decât dublu) față de 1990. Motivele sunt multiple și nu vom zăbovi asupra lor (la loc de cinste figurând un absurd și dăunător sistem de subvenții pentru creșterea ovinelor). Dar trebuie să înțelegem limpede un lucru: în condițiile în care România se „mândrește” cu locul patru în Europa ca efective de ovine, precum și ca densitate de ovine la 100 ha, păstoritul românesc se desfășoară tot ca pe vremea lui Burebista (exceptând situația când oile sunt purtate chiar pe autostradă de ciobani iresponsabili).

Asta înseamnă turme nesfârșite de făpturi blănoase care, de când a dat colțul ierbii până la prima zăpadă, umblă harnice pe pășunile sălbatice (cu precădere alpine) ale țării, distrugând cu temeinicie acele fragile ecosisteme. Blănoase sunt și turmele de câini „bărbați”, sălbăticiți, neîngrijiți și înfometați, care înfulecă cu voioșie tot ce conține proteine, pe o rază de mai mulți kilometri în jurul pașnicei adunături de mașini de tuns iarba.

Pe deasupra, România are și un ministru al agriculturii tembel și vetust, care închină ode oii și puterii ei de nimici o frunză. Iar atunci când sălbăticiunile dau târcoale cărnii care li se perindă pe sub papile, tot el este cel care, în loc să-și pună cenușă în cap pentru criminala susținere a unui păstorit anarhic și dăunător, promite că va trata cu Ministerul Mediului luarea de măsuri de reducere a efectivelor… nu de ovine, ci de urși și lupi! Zis și făcut: ursul a fost degradat din rangul de specie protejată și este de acum tratat ca dăunător, întocmai ca în vremea Marii Orbiri Ecologice de la jumătatea secolului trecut!

Desigur, ignorăm cu desăvârșire că vina ne revine în exclusivitate nouă, oamenilor. Bucolicele turme de oi s-au înmulțit peste măsură, fără ca obiceiurile să se schimbe. Voind parcă să le dăm apă la moară detractorilor noștri, ne agățăm cu tărie de această formă arhaică de creștere a animalelor. Lucru care nu este dăunător în sine (și ar putea fi chiar un atu în turismul cultural european), dar care ridică nivelul presiunii antropice asupra mediului la cote fără precedent. Este adevărat, măsurile de protecție a viețuitoarelor sălbatice au început să dea roade și marii prădători ai Carpaților – ursul, lupul, râsul –, după secole de intensă vânătoare și nemeritată prigoană, au ajuns să aibă efective la care Europa se uită cu invidie.

Iar acum, aflați sub presiunea tot mai mare a activităților umane, acești prădători încep să coboare în curțile oamenilor și să prăduie temeinic turmele de mioare bucălaie, la fel și alte gustoase surse de proteine – inclusiv gunoaiele de prin tomberoane… Avem aici tabloul unei mari probleme a umanității: chiar dacă se iau unele palide măsuri de protecție a lumii sălbatice, numărul oamenilor crește înspăimântător, iar volumul consumului de resurse naturale menite să potolească poftele lor mereu nepotolite a crescut și mai și. Ceea ce face ca la finele unui interval de timp de doar 300 de ani (de la începutul erei industriale) umanitatea să se afle într-o contrapunere sângeroasă, fatală uneori, cu ecosfera planetară.

Ca să aveți o imagine a ceea ce înseamnă acest ecocid sistematic întreprins de umanitate, să nu ne uităm la mioarele sfâșiate de lupi, nici la orangutanii alungați din pădurile lor ancestrale. Să privim statisticile care ne arată cum ne folosim de acea viață pe care am modificat-o și am luat-o în posesie pentru a servi intereselor noastre: animalele de crescătorie. Anual, măcelăriile noastre super-performante ucid 50 miliarde de pui, 1,5 miliarde de porci, 500 milioane de oi și tot atâtea vaci, la care se adaugă 150 milioane de tone de pește și fructe de mare, care provin nu din pescuit, ci din acvacultură. Un calcul simplu ne arată că fiecărui locuitor „uman” al planetei îi revin în medie peste 100 de kilograme de carne din sacrificarea animalelor care au fost „crescute” cu o criminală risipă de resurse naturale.

Și să mai luăm în calcul un element: animalele nu sunt doar „animale”. Chiar dacă luăm în considerare doar termenul academic (animalis=înzestrat cu suflet), și tot putem să înțelegem că nu avem de-a face doar cu 100 de kilograme de oase, tendoane, vene, organe, carne, grăsime, piele, fiindcă alături de acestea ar trebui să figureze și sufletul. Ați văzut vreodată cu câtă grijă se ocupă o scroafă de liota ei de purcei? Ați văzut vreodată cât de tandră este o vacă cu vițelul ei? Ați văzut cum o oaie recunoaște behăitul subțirel al mielului ei într-o turmă întreagă de miei la fel?

Măcar mamiferelor să le recunoaștem atributul „sufletului”. Suflet au prădătorii care subțiază turmele din Munții Șureanu. Suflet au și miliardele de ființe pe care le nimicește umanitatea an după an, pentru a arunca pe urmă bună parte din carnea lor și din produsele lor. Iar în această poveste, singura fără suflet pare să fie umanitatea – care se comportă ca și cum, într-adevăr, nu ar avea unul.