Lista supremei rușini

Autor  Mihai E. Serban   în  ,      1 lunã în urmã     723 Vizualizări  

Anii îndelungați de supremație umană asupra planetei ne-au permis dezvoltarea de legende urbane legate de mediul natural. Una dintre cele mai insistente și răspândite legende avea în centrul său pe „rechinul cel rău și perfid, ucigașul de oameni”. Fabrica de minciuni de la Hollywood a produs  nenumărate filme în care rechinii uriași se furișau aproape de oameni, pentru a-i măcelări apoi cu zecile, hrănindu-se copios.

Când stereotipul nu a mai mers, am trecut la faza următoare: l-am sculat din morți pe bunicuțul Megalodon, vietate acvatică preistorică mare cât 100 de rechini; desigur, periculoasă cât 1000 de rechini! Și nu ne pasă nici cât negru sub unghie că în goana noastră după adrenalină ieftină ne batem joc de adevăr, care ar trebui să fie singurul nostru îndrumător într-o lume atât de diversă și de aglomerată.

Iar adevărul este că între 1958 și 2018 (60 de ani, pentru cei care au probleme cu scăderea numerelor) au avut loc doar 2.785 de întâlniri sângeroase între oameni și rechini, dintre care 439 (sub 16%) s-au încheiat cu decesul ființelor umane. Deci, 46 de întâlniri terifiante anuale între om și rechin (din care 7 fatale), multe dintre ele după anul 2000, pe fondul creșterii exponențiale a numărului de amatori obsedați de surfing, înot și snorkeling (scufundări de mică adâncime).

Pentru a avea o imagine completă asupra riscurilor pe care mediul natural ni le impune și pe care le ignorăm sau le minimalizăm, să ne punem o întrebare: câte victime face în rândurile noastre cel mai iubit tovarăș al nostru, cel cu care am trăit în perfectă armonie timp de cel puțin 10.000 de ani? Desigur, este vorba despre câini, care doar în 2019 au ucis în Statele Unite 43 de subiecți umani (cei „doar” mușcați nici măcar nu încap în statistici…). Mi-e lene să caut statistici relevante pentru toate statele lumii, dar un lucru este absolut sigur: în competiția milenară „cine ucide mai mulți umani” câinele este câștigător garantat.

Dacă nu vedeți urzeala acestui tablou al „tragicelor” evenimente, să vă ajut eu: toate acestea se petrec ca urmare a acțiunilor necugetate ale ființelor umane (care se pare că sunt necugetate prin însăși natura lor…). Necugetare 1 : omul este excesiv de insistent, apăsător și agresiv cu mediul natural, ceea ce-l transformă într-o stihie distrugătoare, dar și într-o țintă, voită sau accidentală, a atacurilor viețuitoarelor diverse, începând cu țânțarul și terminând cu rechinul, ursul și hipopotamul. Ca să fie lucrurile clare, să înțelegem că înțepătura de țânțar, prin bolile grave pe care le transmite, este mult mai periculoasă decât mușcătura de rechin, fiindcă produce zilnic peste 1000 de morți în rândurile oamenilor!

Necugetare 2: după ce că omul întărește, zi de zi, apropierea sa pernicioasă de mediul natural, se și grăbește să umple mediul său specific cu elemente preluate din mediul natural. În Asia de est și de sud-est este o adevărată tradiție culturală consumarea de tot felul de produse preluate din sălbăticie, de la ouăle de păsări până la lilieci și, fără a strâmba din nas la insecte, arachnide (scorpioni), batracieni (broaște, salamandre) și reptile. Presiunea intensă asupra mediului natural duce la fragilizarea barierei sanitare dintre om și mediul natural, cu urmări dintre cele mai neplăcute (vezi pandemia care tocmai bântuie planeta).

Omul nu este numai necugetat, este și răutăcios. Revenind la rechini, pe care omul modern i-a demonizat pe îndelete, transformându-i în „dușmani” și ținte privilegiate în marea vânătoare planetară, trebuie să reținem că, an de an, sute de milioane de rechini au fost vânați (câteodată, doar pentru a li preleva aripioarele necesare unei „delicioase” supe), hăituiți și exterminați – fiind prădători de vârf, ei erau principalii competitori ai umanității în acapararea resurselor oceanului planetar. Ca peste tot, omul s-a comportat și aici ca o adevărată stihie – presiunea pescuitului asupra mediului natural a crescut de 18 ori din 2000 încoace…

Și uite-așa s-a ajuns că în ziua de azi „fioroșii” și „sângeroșii” rechini, regi ai oceanelor și stăpânitori ai adâncurilor, să aibă efectivele reduse cu 71,1% față de 1990, în condițiile în care 24 din cele 31 de specii de rechini sunt deja amenințate cu dispariția și sunt în continuare vânate pentru aripioarele, branhiile și ficatul lor. Jaful oceanelor continuă nestingherit: am văzut pe tarabă în Filipine o mulțime de pești mărunți dintr-un soi care-mi părea cunoscut. Am aflat că este vorba despre ton și am întrebat: „Atunci cum o să mai aveți tonii aceia de 200 de kilograme, mândrie a oceanelor, dacă acum îi pescuiți pe toți cei mici?” M-au privit cu nepătată candoare și nu au putut bălmăji niciun răspuns.

Noi, oamenii, suntem o pacoste. Prin ignoranța noastră, adâncă precum oceanele. Prin poftele noastre, întinse cât întreaga suprafață a planetei. Prin voința noastră de a cuceri și a stăpâni tot ce există, intensă precum furtunile tropicale care cutreieră întinsul oceanelor, dar fac prăpăd doar atunci când dau năvală în mediul omenesc.

Omenirea are urgentă nevoie de o solidă evoluție morală. Din aceasta trebuie negreșit să facă parte și o viziune complet nouă, echilibrată, cooperantă și binevoitoare față de speciile animale și vegetale care sunt conlocuitorii noștri pe această planetă. Cu cât mai multe dintre aceste specii trec în neant, distruse de omul cel pofticios, cu atât mai aproape este însuși omul de statutul de „specie periclitată”.

Dacă nu facem ce trebuie, natura ne va pune pe lista roșie.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.

About