Continent mic, vrajbă mare

A existat cândva un continent, ar putea începe povestea noastră. Mic, foarte mic. Azi, cei care-l locuiesc și se ambiționează să trăiască în unire și armonie (adică Uniunea Europeană) se înghesuie pe 4,3 milioane de kilometri pătrați. Din punct de vedere istoric, cultural și științific, este cel mai măreț continent.

Ați ghicit, este vorba despre Europa. Și da, în istoria speciei umane, este continentul cu cea mai mare contribuție la evoluția culturală a umanității – deci, cea mai mare importanță. Desigur, Europa și-a căpătat importanța printr-un joc al sorții: fiind un continent atât de mic, divers ca relief, dar invariabil înconjurat de mare, a funcționat ca o fundătură, în care s-au îngrămădit popoare peste popoare.

Ca un făcut, în spațiul eurasiatic toate migrațiile popoarelor s-au produs de la est la vest, ceea ce a făcut ca în Europa să avem atât număr, cât și diversitate.

Aceasta a fost cheia marii importanțe a Europei: valurile succesive de migrație venite din est au contribuit la crearea unor combinații genomice, etnice și culturale care au intensificat creativitatea, spiritul întreprinzător, demersul științific, organizarea socială și politică. În consecință, în Europa au fost realizate cele mai impresionante și mai relevante progrese în domeniul științelor și al tehnologiei, în Europa a fost „inventat” capitalismul, tot aici a fost generat conceptul de democrație.

Acestea, și nu oglinzile, mărgelele de sticlă colorată sau puștile au fost principalele bunuri de export ale Europei. După momentele sale de infatuare colonialistă și de jaf sângeros, Europa a continuat să fie un model pentru comunitățile umane de pretutindeni (cu titlu de modele putem include și comunitățile constituite de europeni în America de Nord). După cea de-a doua conflagrație mondială, Europa s-a situat, din nou, în fruntea inovației sociale și politice, înființând Comunitatea Europeană (sau Uniunea Europeană – UE), una dintre cele mai bogate comunități din istorie și în mod sigur cea mai evoluată în instituții și mai progresistă în idei și atitudini.

UE a fost de la început clădită pe „aderare benevolă”. Și totul a mers bine câtă vreme a fost un proces desfășurat „inter pares” (între egali – egali măcar ca nivel de dezvoltare socială sau economică). Dar regulile au fost sfărâmate atunci când atragerea estului european s-a făcut mai ales din rațiuni geostrategice inspirate de NATO (ocuparea cât mai rapidă a spațiului politic rămas liber prin dispariția Pactului de la Varșovia și constituirea unui coridor sanitar în jurul Rusiei, noul inamic de serviciu). Un asemenea obiectiv nu era neapărat un obiectiv european, cât un obiectiv pripit al SUA/NATO, menit să strângă în menghină pe inamicul rus (și care a dus și la primirea în NATO a Turciei, care a dovedit că nu are ce căuta acolo…).

Iată una dintre dilemele unui conducător de națiune: cum să ia decizii, în baza situației strict de moment sau așa cum se desprinde din învățămintele istoriei? Vorbind despre aceste învățăminte, să ne aducem aminte că Polonia (de fapt, Uniunea Polono-Lituaniană) a promulgat prin Seim-ul său, în data de 3 Mai 1791, prima constituție democratică din istoria europeană. Care nu a avut viață lungă, fiindcă Uniunea a fost curând sfâșiată între puterile autoritare din jur (Austria, Prusia, Rusia).

Dar întreg mecanismul de organizare, de reprezentare și alegere era remarcabil pentru acele vremuri, cum nu se poate mai apropiate de democrație, așa cum o vedem noi azi. Deci, limitându-ne doar la considerente istorice, am putea spune că Polonia modernă, moștenitoare a respectivei Uniuni, ar trebui să fie în fruntea respectării drepturilor democratice și a statului de drept.

Din păcate, în tandem cu Ungaria, Polonia este acum „copilul rău” al Europei. Cele două state, ca întreg estul european, au fost beneficiare nete ale fondurilor europene, cu care ele și-au dezvoltat infrastructura, și-au vitalizat economia și au ridicat nivelul de trai al populației. Una dintre puținele cerințe din partea contribuitorilor occidentali era modernizarea modului de funcționare a societăților, grav afectat de conducerea discreționară a guvernelor comuniste. În acest proces de modernizare, primul criteriu era cel pe care acum îl auzim vânturat până la plictiseală: respectarea statului de drept.

Pentru cititorii nevizați: statul de drept este una dintre cele mai elevate creații ale sistemului politic democratic european. Tradus în limbaj profan, el înseamnă: constituția este îndrumarul suprem, puterile statului sunt separate între ele și ascultă fiecare doar de constituție, societatea civilă este pe picior de egalitate cu statul. În România, societatea civilă neangajată politic este cea care a salvat statul de drept, fiindcă PSD voia să-l supună pentru propriul interes. (Priviți doar cât rău poate face democrației aservirea Curții Constituționale și a Avocatului Poporului de către aceeași formațiune politică!).

Ceea ce era să se întâmple în România s-a petrecut, în forme mai rafinate și etalate în timp, în Ungaria și în Polonia. Și cu succes! Cei care au pozat, și continuă să pozeze, în campioni ai popoarelor lor, au lucrat cu osârdie la modificarea legislației conform unei agende care a stârnit neîncrederea și împotrivirea respectivelor popoare. Polonia, care este una dintre cele mai dinamice economii ale lumii și ocupă poziții de frunte în clasamentul Indexului dezvoltării umane (în bună măsură, datorită ajutorului primit din partea UE), este condusă de un partid conservator, care poartă a adevărată ofensivă împotriva instituțiilor constituționale naționale.

Decizia UE de condiționare a acordării alocărilor din bugetul Uniunii și din fondul de redresare de respectarea statului de drept a stârnit opoziția și furia guvernanților din Ungaria și Polonia, care se simt „răniți” în independența lor (amintiți-vă doar răcnetele „leului” Dragnea). Culmea, un sondaj comandat de Parlamentul European arată că 72% dintre unguri și polonezi cred că este corectă condiționarea alocării fondurilor de respectarea statului de drept! Mai mult decât în Olanda, Danemarca sau Belgia.

Și acesta este primul simptom al sfârșitului ordinii constituționale și al statului de drept atât de insistent promovat de UE: când între guvernanți și propriul popor se cască o prăpastie, pe care litaniile naționaliste nu mai reușesc să o astupe.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.