Universul mut

Raporturile noastre cu civilizațiile extraterestre sunt ca pe vremea telefoanelor însuflețite prin manivelă: speri ca o centralistă plictisită să-ți audă apelul și, după un întreg concert de  scârțâituri și pârâituri, speri ca de la celălalt capăt al firului cineva să rostească cuvântul care deschide părțile comunicării: „Alo!”

Ne dorim cu disperare să avem oareșce tovarăși de dialog risipiți prin hăurile galactice. Ne dorim (ca atunci când suntem rătăciți într-o pădure sau când suntem naufragiați pe un ocean fără sfârșit) să nu fim singuri. Să mai fie cineva ca noi, cu care să împărțim povara puținătății vieții raționale în acest univers. Să mai fie cineva cu care să împărțim imponderabila unicitate a inteligenței scăpate din frâu, care produce pe bandă rulantă întrebări, îndoieli, temeri, pofte, nevoi, furii, mânii, unelte, instrumente, aparate, instituții etc., etc.

Dar până acum… nimic! De câteva ori am tresărit și am scrutat cerul cu și mai mare atenție: niște semnale radio sosite din hăuri nesfârșite păreau a fi mesaje de la „omuleții verzi”. De fiecare dată, ajungeam la concluzia dezamăgitoare că acele semnale ritmice, sau periodice, sunt produsele de dezasimilație ale unor stele înfuriate, aflate în fazele finale ale prezenței lor în Univers. Nici filme pe această temă nu mai producem… (vă mai amintiți „Contact” sau mai recentul „Arrival”?).

Care este explicația? Una singură: problematica existenței civilizațiilor extraterestre este pentru moment dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. La început, părea să fie foarte simplu: când am părăsit Europa am constatat că sunt ființe umane, majoritatea mai colorate decât noi, risipite pe întreaga suprafață a planetei. Contactul cu ele semăna cu contactul cu o civilizație extraterestră: semne reținute (obligatoriu cu arătare de palmă), mormăituri fără niciun rost (nimeni nu înțelegea nimic din limba celuilalt), cadouri care forțează absurdul (mărgele, oglinzi și Biblii) în schimbul pământurilor și a privilegiilor comerciale.

Omul alb este cel care a „inventat” civilizațiile extraterestre. În consecință, el  crede cu tărie că acești extratereștri vor fi întocmi precum el: profitori, hrăpăreți și cruzi! Și, pe deasupra, înfipți în fiecare colțișor de planetă (scuze, mă gândeam de fapt la Univers…!). Tot omul alb este cel care a început să scruteze hăurile fără fund ale Universului în căutarea celor pe care chiar eu, într-o scriere de tinerețe, i-am numit „semeni întru rațiune”. Tot el a gândit o grămadă pe acest subiect și a produs celebra ecuație de la Green Bank, care demonstra – cu argumentele științei! – că numai în galaxia noastră și trebuie să existe zeci de mii, sau chiar mai multe, civilizații extraterestre, multe dintre ele aflate în stadii mai avansate de dezvoltare decât civilizația mormolocilor tereștri. După care ochii și urechile electronice ale planetei (telescoape, radiotelescoape) s-au deschis avide către hăurile cu greu sondabile.

Degeaba! Cu excepția unor alarme false și a unor pelicule cinematografice impresionante, nu s-a întâmplat nimic. Nu se cade (încă…), dar aici eram tentat să trântesc câteva emoticoane înlăcrimate… Oricâte specii extraterestre ne-am putut imagina în frumoasele visări numite „Star Trek” sau ”Stargate”, niciuna nu a bătut la planetarele noastre porți, declamând bine-cunoscuta frază: „Am venit în pace!”

Și, se poate, ele nu vor veni niciodată! Pe măsură ce evoluează cunoștințele noastre despre trecutul, prezentul și chiar viitorul acestei planete. Un singur aspect este suficient ca să înțelegem: în urmă cu 335 de milioane de ani, toate suprafețele de uscat erau unite într-un singur continent, Pangaea, care a început să de dividă și să se separe în urmă cu 175 de milioane de ani. Acum continentele sunt la o „risipire” maximă și o nouă regrupare a început, estimată să se încheie peste 200 de milioane de ani, când tot uscatul va fi grupat într-un singur continent, Pangaea Proxima.

Și acesta nu este decât un singur element, dintre multe, nenumărate, altele, care fac că „modestul” nostru boț de humă să fie, cu adevărat, unic, în marele concert cosmic al planetelor. Argumentele în favoare unicității Terrei sunt extrem de numeroase și extrem de puternice, și nu le putem enumera aici, fiindcă această scriere nu este un tratat științific, ci  o notiță de informare, educare și atenționare a marelui public.

Să reținem însă ideea care se desprinde din acele tratate: este posibil ca viața să fie un fenomen larg răspândit. Dar viața capabilă de rațiune este posibil să fie un accident, petrecut doar pe Terra, ca o încununare a unui proces evolutiv de o deosebită complexitate, a cărui posibilitate de eșec este de aproape 100%! Și nu avem dreptul de a ne bucura că suntem beneficiarii acestui uluitor accident, fiindcă el poate fi actul de condamnare a planetei la transformarea într-un deșert lipsit de viață. Unii ar zice că e mai bine așa, fiindcă dezvoltarea științifică și tehnologică a umanității o poate transforma dintr-un prădător planetar într-unul galactic, pofticios și hrăpăreț. Și că este un bine pentru armonia universală ca noi să fim sortiți pieirii.

Și de-abia atunci Universul va fi cu adevărat mut, lipsit de freamătul, încântarea și gloria pe care le pot aduce rațiunea, limbajul și creația.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.