Tragedia omului

După ce a luat-o la drum de-a lungul și de-a latul planetei, omul alb a constatat cu uimire că pe multe alte meleaguri există ființe umane diferite, culturi diferite de a sa. În general, reacția omului alb a fost de dispreț suveran, reacție care încă îi caracterizează pe mulți dintre noi. Doar câțiva filosofi, gânditori și eseiști au văzut în sălbăticia acelor oameni noblețea umanității nespoliate de gongorisme culturale și de păreri preconcepute imposibil de clintit.

De unde, conceptul de „nobil sălbatic”, în mod eronat atribuit lui Jean-Jacques Rousseau. Acei gânditori, de la Thomas Hobbes și Michel de Montaigne până la Benjamin Franklin, simțeau deja ca o povară ceea ce profitorii și îngâmfații numeau „civilizație”. Probabil că ei simțeau cumva că acel proces evolutiv nu este neapărat un proces benefic, fiindcă înseamnă o dublă îndepărtare, o dublă înstrăinare și sfâșiere a omului: atât de natură, cât și de propria sa natură.

Acum putem vedea limpede: exact aceasta s-a întâmplat! Ceea ce în delirul nostru vedem ca fiind „progres”, „viață mai bună”, „evoluție” nu este altceva decât o îndepărtare graduală a omului de matricea sa generoasă – mediul natural. Obișnuim să numim acest progres care ne condamnă la singurătate în jungle de beton, asfalt și sticlă, cutreierate de alcătuiri din metal și plastic, drept „revoluție industrială”. Din nou, făcând o tragică confuzie între închipuita noastră prosperitate și nivelul de complicare la care se ridică fără încetare ansamblul de instrumente, mecanisme și procese care ne permit să jefuim natura după pofta inimii.

Putem identifica mai multe etape ale revoluției industriale (precizez că aceasta este viziunea mea personală asupra acestui proces, care în mare parte rămâne necunoscut marelui public):

• Omul interpune unealta între el și natură. Mâna umană este un instrument extrem de sensibil, performant și versatil. Este suficient să urmăriți minunățiile prestidigitatorilor, a căror prestație se întemeiază aproape în exclusivitate pe calitățile acestui neîntrecut organ prehensil. După ce, timp de milioane de ani, strămoșii omului s-au folosit doar de degete, unghii și dinți, au început să folosească unelte, cu aceeași funcție, dar care erau mult mai eficace: așchii de piatră și oase, cochilii, colți de animale, bețe și spini.
• Omul interpune instrumentul între el și unealtă. Un proces extrem de logic. Să ne închipuim un dentist preistoric care curăță cariile și abcesele semenilor cu ajutorul unui spin manipulat cu ajutorul degetelor. Pentru a ajunge în zone îndepărtate, unde degetele nu mai răzbesc, el leagă spinul de un  bețișor. Și așa s-a născut instrumentul.
• Omul interpune mașina între el și instrument. Până la un anumit moment al evoluției sale culturale, omul nu avea drept sursă de energie decât energia sa musculară, la care se adăuga energia diferitelor animale domestice (cai, vaci, bivoli). Domesticirea aburului a făcut posibilă generarea de energii mult mai mari, care pun în mișcare mașini din ce în ce mai complexe, făcând posibilă extinderea și generalizarea producției mașiniste. Omul devine un element anodin al procesului de producție, câteodată mai puțin important decât mașina. Cu aceasta începe o înstrăinare a omului de propria sa natură.
• Omul interpune computerul între el și mașină. Nevoile de precizie, repetabilitate și volum ale procesului de producție au necesitat transferul funcțiilor de concepție, organizare, programare, urmărire și conducere către echipamentele de calcul mult mai puțin supuse greșelii decât sărmanul subiect uman. Care nu este nicidecum eliberat prin aceste progrese tehnice; noul mecanism de producție al umanității necesită prezența omului în locuri și la dimensiuni neîntâlnite mai înainte. Omul trebuie să muncească mai din greu pentru a-și putea procura produsele marii industrii, care oferă o abundență de produse  fără de care viața a ajuns acum să pară imposibilă.

Iar individul uman se bucură mai nou de natură, care a fost matricea sa, fratele său, timp de milioane de ani, doar coborând vremelnic din mașina cu aer condiționat sau din avionul cu 500 de locuri, pentru a se caza în locuri care imită perfect confortul de ultim răcnet pe care el îl are, identic aproape, în locuința sa permanentă. În rest, natura pătrunde în casa sa și în sufletul său doar prin canale de televiziune specializate sau prin conținutul video urmărit pe ecrane din ce în ce mai performante.

• Omul interpune inteligența artificială între el și computer. Stimulată de avansurile uluitoare ale industriei digitale și ale comunicării instantanee on-line, inteligența artificială va permite coordonarea, urmărirea și controlul nu numai a proceselor de producție, ci a tuturor aspectelor, oricât de complicate și de aleatorii, ale vieții ființelor umane. Există riscul ca ființa umană să devină, în percepția inteligenței artificiale, un simplu flux de date, întocmai ca cele provenite de la frigiderul „inteligent”, care ține socoteala merindei și comandă singur ce lipsește (că tot veni vorba, nu asta fac mai toți oamenii „civilizați”?).

Uite-așa, după sute și sute de generații de trai armonios cu natura, în doar 10 generații umanitatea a ajuns o specie alienată, ruptă de rădăcinile sale biologice. Iar noile evoluții pot s-o rupă de propria-i natură, transformând-o într-un simplu obiect de interes pentru inteligența artificială fără inimă, goală (de simțiri) și rece (în atitudine).

Nu vă ziceam că ne paște o tragedie?