#ȘiEuSuntBătrân!

Autor Ionel Lespuc în Opinii, Stiri 4 years în urmã 1515 Vizualizări.

Una dintre marile cuceriri ale contemporaneității este abandonarea viziunii utilitariste asupra ființei umane. Desigur, aceasta s-a întâmplat cu precădere în spațiul public, social, unde vârstnicilor li s-au acordat privilegii mult deasupra cedării locului în autobuz. Adevăratele privilegii le găsești, de fapt, acolo unde te-ai aștepta mai puțin: în Filipine, de pildă, vârstnicii au prioritate în toate situațiile imaginabile, mergând până la atribuirea de ghișee dedicate în instituții și aeroporturi. Întregul spațiu asiatic este, de altfel, marcat de respectul față de vârstnici.

Fie unii dintre ei taoiști, confucianiști, budiști sau islamici, chinezii au o religie cu preponderență zdrobitoare: cultul strămoșilor. Eram în Templul Lama din Beijing, și am abordat un tânăr îmbrăcat îngrijit, cu aer de intelectual, care tocmai înfipsese în vasul de jertfe mănunchiul de bețișoare aprinse, după cele trei plecăciuni tradiționale. El mi-a răspuns într-o engleză corectă: ”Credincios? Nici vorbă. Am aprins bețișoare pentru liniștea strămoșilor mei.” În câteva cuvinte, ați înțeles tot ce se poate spune despre reverența cu care tinerii pot să-i cinstească pe înaintașii lor.

Lipsa de reverență este o caracteristică recentă a civilizației occidentale, bine ilustrată în meandrele societății românești, unde vârsta a treia este doar stadiul de viață al celor „care și-au mâncat mălaiul”. „Bătrân” sună mereu peiorativ, fiind echivalat în intelectul celor care-l aruncă cu nonșalanță cu „demodat”, „perimat”, „depășit”, „prăfuit” ș.a.m.d. Deci nu e de mirare că civilizația occidentală a dat naștere acelei sublime creații sociale și de business (banul, mai întâi banul…) numită „cămin de bătrâni”, unde familii cu dare de mână își aduc bătrânii pentru a-i face să se simtă confortabil în antecamera morții.

Aici li se oferă îngrijire, mâncare, curățenie, din când în când – un pic de distracție. Și toată lumea este fericită: sărmanul bătrân are un minim de îngrijire, familia își vede mulțumită de goana disperată după bani sau onoruri, întreprinzătorul își calculează, zâmbind, profitul. Iubire? Înțelegere? Grijă? Atenție? Respect? Vezi să nu! Totuși, acestea sunt valorile care hrănesc sufletul uman, nu mâncarea cu 2.000 de calorii, apa caldă și cearșafurile curate! Occidentul și-a îndepărtat bătrânii și acum plătește polița: la scară europeană, aproape jumătate din decese s-au petrecut în aceste „centre de îngrijire a persoanelor vârstnice”. Fie-le țărâna ușoară! Fie-i țărâna ușoară civilizației occidentale, care calcă în picioare sufletul omenesc, iubirea pe care o datorăm înaintașilor noștri și grija față de cei care au făcut posibilă prezența noastră în această lume. În care noi îi tratăm mercantilist, agasant, detașat, disprețuitor, superior și superficial.

Nu am cum să vă ilustrez mai bine importanța prezenței „bătrânilor” în viețile noastre decât povestindu-vă câte ceva despre tatăl meu. Nu am avut o relație luminoasă cu el; era educat într-un mediu țărănesc rigid, în care manifestarea sentimentelor era strict interzisă (exceptând mânia și ura, desigur…). În plus, a strălucit prin absență, fiind săptămâni în șir prins cu importantele sarcini pe care i le trasase partidul. Relația tensionată (puțin spus) cu mama mea l-a făcut să fie retras, tăcut, acru.

Cu toate acestea, atunci când am fost la ananghie, mi-a dat toate economiile lui. Și-a vândut și arma de vânătoare, de care era atât de mândru, pentru ca eu să am o soartă mai ușoară. În urmă cu 18 ani, la o sărbătoare de Paști care m-a prins singur și cătrănit, el a gătit cu mâna lui (el, căruia i se puse mâncarea sub nas întreaga lui viață) și m-a invitat ceremonios la masă, pentru a mă scoate un pic din gândurile negre.

Cu toate acestea, iubirea mea față de el era ceva extrem de difuz, mult diferit de pozele, tulburi și îngălbenite, și bețișoarele cu care chinezii își arată recunoștința față de strămoși. El și-a expus o singură dată sentimentele: băuse prea mult, în prezența unor prieteni, se lansase în dezbateri politice aprinse… mă pusese într-o situație jenantă și l-am certat atunci când am rămas între patru ochi. El a venit spre mine, și-a pus brațele pe umerii mei și a spus doar atât: „Tu știi că eu te iubesc?”

Iar eu, în loc să răspund cu o îmbrățișare și cu o declarație similară, m-am smuls din brațele lui și am plecat trântind ușa. Și uite așa se face că tatăl meu, care niciodată nu și-a arătat iubirea, dar a fost mereu cu ochii pe mine, și alături de mine, a apucat să-mi zică o singură dată „te iubesc”. Iar eu, tânăr modern, cu privirile mereu orientate spre viitor, nu am apucat să-i spun ceva atât de profund, elementar, fundamental și important, nici măcar o singură dată…

Acum, în anul de diz-grație 2020, sunt și eu „bătrân” (am 66 de ani, două treimi de „bestie”!). Și îl înțeleg pe tatăl meu mai bine ca oricând. Dar el e de mult dus și, relația noastră fiind atât de distorsionată, eu nu am apucat niciodată să-i spun că-l iubesc. Mulți dintre noi mai avem părinți în viață; să ne amintim că și ei au visat la un viitor al lor, iar acel viitor, oricât îl disprețuim noi acum, este trecutul nostru. Iar fără acel trecut nimic din ce azi înseamnă prosperitate, civilizație, oportunități, șanse nu ar fi fost posibil.

Încetați de a-i numi bătrâni. Ei sunt tinerii de ieri. Voi sunteți bătrânii de mâine. Amintiți-vă că ființa umană, după ce revine la rădăcinile existenței, are nevoie de înțelegere, răbdare, sprijin și iubire. În raidurile voastre de cucerire a universului, nu uitați de ei; numiți-i cum vreți: „vârstnici”, „persoane în vârstă”, „seniori”. Sau, mai simplu: „mamă”, „tată”.

Și încercați să-i numiți „bătrâni” doar atunci când și voi veți putea spune cu fruntea sus: #ȘiEuSuntBătrân!