Seniorul și nimicurile

În aceste momente de febră electorală, când plevușca politică care s-a făcut stăpână pe destinele României se agită pentru și mai multe privilegii și beneficii, este cazul să ne amintim de cei care, prin statura și prin faptele lor, au marcat pe veci istoria noastră. De pildă, să ne amintim de Corneliu Coposu.

S-a născut în 1914, într-o familie instruită și înstărită din Sălaj. La Universitatea din Cluj a terminat studii de drept și economie, a lucrat ca avocat, concomitent afirmându-se în politică, în rândurile Partidului Național Țărănesc (PNȚ). Ulterior devine secretarul personal al lui Iuliu Maniu și, în 1940, se mută în București, unde era întreaga sforărie a politicii dâmbovițene. Fatidicul an 1946 îl găsește în postura de secretar general al PNȚ și principal reprezentant al partidului în toate negocierile legate de climatul politic tulburat al acelor vremuri.

Cu foarte puțini membri români și cu foarte multe baionete sovietice, Partidul Comunist a ieșit învingător, trecând imediat la prigoană. În iulie 1947, Corneliu Coposu este arestat, judecat ca „dușman al poporului” și condamnat la închisoare pe viață. După 15 ani de temniță grea și doi ani de „canal,” el este eliberat. Dar drepturile umane și politice nu i-au fost niciodată restabilite; în ciuda calificării sale, a putut munci doar ca muncitor necalificat în construcții. Familia i-a fost nimicită de crunta prigoană a Securității: soția Arlette a fost judecată abuziv și a murit la scurt timp după liberare, iar mama și cele patru surori, în ciuda studiilor universitare avute la activ,  au fost aruncate afară din toate slujbele posibile și tracasate fără încetare de câinii de pază ai regimului.

Cu toate acestea, Corneliu Coposu și-a păstrat neștirbită verticalitatea. În 1945-46 nu a trădat, precum au făcut Petru Groza sau Mihail Sadoveanu, lucru care i-a și atras crunta prigoană la care a fost supus. În timpul închisorii a ținut legătura cu foștii tovarăși de partid și de idei, iar după 1980, pe fondul deteriorării rezultatelor economice ale economiei socialiste și al creșterii explozive a nemulțumirii populare, a început să reorganizeze PNȚ, adăugându-i o vocație creștină și democrată. Riscându-și fără încetare libertatea și chiar viața, el a ridicat din uitare partidul care a făcut Marea Unire. Astfel încât, la Crăciunul revoluției, când la palate și la televiziune se înghesuiau fripturiștii, oportuniștii și complotiștii, el a ieșit în fața națiunii cu nucleul închegat al unui partid adevărat.

Înafara foștilor săi tovarăși de suferință, politicieni verticali cu îndelungate stagii de „perfecționare” prin temnițele comuniste, nu a prea fost luat în seamă. L-au luat în serios doar adversarii politici, crescuți la școala severă a politrucismului delirant, care l-au denigrat, l-au scuipat, l-au înghiontit, l-au batjocorit (vă mai amintiți butada lui CVT: „Coposu e o dovadă că morții pot vorbi”), ba au organizat și o mineriadă în București pentru a-l pune la locul lui…

Cu toate acestea, arătând încă odată că un politician de elită nu se sperie de adversitățile sorții, Corneliu Coposu a militat pentru unirea forțelor democratice într-un pol unitar – vă mai amintiți Convenția Democratică din România, care a câștigat limpede alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996? Din păcate, oamenii în care „Seniorul” își pusese nădejdea s-au dovedit a fi la fel de neputincioși și de nemernici precum cei din partea opusă a eșichierului politic (vă mai amintiți gogorița electorală cu cei 15.000 de specialiști și cele 60 de miliarde dolari de investiții străine?…).

„Seniorul” nu mai era printre noi. Își găsise liniștea de pe urmă în noiembrie 1995, așa că nu a trăit rușinea dezastrului guvernării CDR. Nu a trăit rușinea de a vedea că acoliții săi, oameni în care își pusese nădejdea, s-au dovedit a fi la fel de nepricepuți, la fel de fripturiști, la fel de oportuniști, la fel de impostori precum cei aflați „de cealaltă parte”. El nu mai era aici să vadă rușinea; dar noi, cei cu spirite „contemporane”, ar fi trebuit să înțelegem simpla și cutremurătoarea lecție de moralitate pe care „Seniorul” ne-a oferit-o.

Iar lecția sa este extrem de simplă: mă dedic unei cauze și nu mă abat de la drum. Dacă pot, nu mă oprește nimic, decât poate  moartea. Ce poate fi greu sau complicat, într-o astfel de viziune asupra propriei vieți? Nimic, pentru un om ca „Seniorul”. Totul, pentru plevușca imundă care colcăie acum în politica românească. O politică care promovează pe bandă rulantă sicofanți nesimțiți, traseiști perverși, profitori mărunți, pălmași re-inventați drept universitari, trepăduși de partid ridicați la rangul de miniștri, intriganți mizerabili care rezolvă treburile ilegale și imorale ale stăpânilor lor.

Când privești destinul de un sublim tragic al „Seniorului”, te cuprinde de-a dreptul o rușine imparabilă: cum de a fost posibil ca el să aibă un destin atât de tragic, iar noi să avem o nepăsare atât de monstruoasă? Sub ochii noștri, orbiți de bunăstarea în care nu mai știm cum să ne bălăcim, profitorii momentului trag sforile destinului național după pofta inimii lor, făcând și desfăcând legi prin jalnici interpuși.

Iată-l pe ultimul interpus din lungul șir de oameni nevertebrați, propus drept ministru al justiției. Repetent în facultate, licențiat prin cea mai dubioasă formă de învățământ posibilă, într-un loc în care „nu se întâmplă nimic”, traseist politic și sicofant de ocazie, el are o singură calitate: a sărutat ghiulul, după care a slujit partidul în cele mai murdare treburi ale sale, chiar dacă a trebuit să se comporte ca un mardeiaș de mahala. Lucru pe care se pregătește, cu osârdie, să-l facă iarăși și iarăși, ori de câte ori va fi nevoie.

Umbra „Seniorului” se întinde încă asupra politicii românești. Din păcate, sub ea mișună nimicurile.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.