Rușinea de a fi om

Aceasta a fost una dintre acele experiențe care rămân pe veci neșterse. Eram în cimitir, ca să mă reculeg la mormântul ființei care mi-a fost cea mai dragă dintre toate: fiica mea. Cimitirul era mare, deci liniștea era de necrezut pentru un loc aflat în inima orașului…. Singura sursă consistentă de zgomot erau roiurile de ciori care își făceau veacul prin copacii pe jumătate sălbăticiți, care crescuseră printre morminte.

Una dintre ciori mi-a atras atenția prin comportamentul ei: se întorcea periodic la un mormânt aflat la vreo 20 de metri de mine. Părea să lase ceva într-unul dintre vasele de flori (aparent gol) și, din când în când, să culeagă de acolo ceva ce ciugulea de pe marginea de ciment a vasului. Scena s-a repetat până am devenit intrigat și m-am hotărât să investighez ce se întâmplă. Iată rezultatele investigației: pe fundul vasului era un strat de apă de câțiva centimetri, în care cioara cea isteață plasa la înmuiat bucăți de pâine uscată culese de prin gunoaiele generoase ale orașului. Când revenea cu o nouă bucată  uscată, evalua starea de înmuiere a bucăților aflate acolo, alegea una suculentă și… gata festinul!

Un astfel de comportament inteligent nu poate decât să ne intrige fiindcă timp de milenii am considerat restul ființelor vii ca pe niște automate biologice care se vântură de ici-colo în căutarea celor importante pentru ele: securitate, hrană, reproducere. Automate cu mare importanță pentru om în măsura în care, domesticite, îi furnizau (cu forța, desigur) hrană, blănuri, tracțiune și multe altele. Să nu uităm că cele aflate în sălbăticie erau vizate de vânători, practicanți înfierbântați ai „nobilului sport al vânătorii”.

Atitudinea față de animale este încă un domeniu, și poate cel mai sângeros și mai trist, al jafului fără limite pe care  omul l-a practicat asupra biosferei planetare. Și un domeniu privilegiat al responsabilității morale pe care umanitatea o are în transformarea acestei planete într-un abator fără limite și fără opreliști. Și aceasta cu toate că, cu aproape 200 de ani în urmă, Charles Darwin a spus-o cum nu se poate mai limpede: ”Nu există nicio diferență fundamentală între om și animale în ceea ce privește capacitatea lor de a simți plăcerea și durerea, fericirea și suferința”.

În ultima vreme au început să se înghesuie studiile consacrate inteligenței animale. Știam despre cimpanzei, gorile, corbi și stăncuțe, caracatițe și sepii. Cercetările asupra găsirii conștiinței s-au extins și asupra altor specii, cu precădere acvatice (aceste viețuitoare figurând drept adevărate etaloane ale lipsei de conștiință). Ba chiar și asupra albinelor: profesorul Lars Chittka, de la Universitatea Queen Mary din Londra, a demonstrat că aceste neînsemnate insecte pot număra, recunoaște fețe și utiliza unelte.

În îngâmfarea sa supremațistă, ființa umană a „păstrat” cu gelozie pentru ea toate calitățile, atributele și drepturile asociate cu inteligența și cu conștiința. Urmare a influenței carteziene, conștiința a fost până de curând asociată cu două atribute umane: inteligența speculativă și limbajul articulat. Atitudine tipic suprematistă umană: în fapt, atributul inteligenței este caracteristic tuturor speciilor de viețuitoare, fie ele vegetale sau animale. Inteligența nefiind altceva decât capacitatea organismelor vii de se adapta condițiilor de mediu, găsind soluții care să facă supraviețuirea posibilă. Și ele, nu noi oamenii, sunt bune exemple de inteligență, fiindcă există o mulțime de specii care își asigură supraviețuirea de sute de milioane de ani (campioanele ctenofore au o vechime estimată de 700 de milioane de ani).

Pentru mine, inteligența materiei vii este un subiect închis cu o concluzie clară: inteligența, înțeleasă ca putere de adaptare la mediu, există la toate nivelurile de organizare a materiei vii. Pe urmă, tabloul materiei vii prezintă un aspect care până acum a scăpat din vederile omului pornit pe jaf planetar: complexitatea organizării, conviețuirii și comunicării între elementele care compun partea vie a unui ecosistem. Când dăm buzna cu drujba sau cu buldozerele într-o pădure străbună ignorăm  tâmp că acei arbori constituie o comunitate care, pe căi chimice sau electrice, comunică, se coordonează, reacționează și se apără împreună. A fost dovedit fără echivoc că plantele au o „sensibilitate” a lor, reacționând nu numai la stările semenelor lor, ci și la stările emoționale ale experimentatorului uman.

Un univers întreg de senzații, de trăiri,  chiar de amintiri – aceasta este existența ascunsă, nevăzută a vieții ne-umane care ne înconjoară în fiecare unghi al planetei. O viață care ne-a precedat a făcut posibilă evoluția speciei noastre și dezvoltarea sa deplină,  pe care noi o privim cu  îngâmfată superioritate („ia, acolo, niște animale…”), negându-le orice atribut de complexitate și orice fărâmă de viață conștientă. Cercetările au arătat că, după ce o vacă ținută în lactație forțată, este separată de puiul său (care, de fapt, este destinat tocării pentru hrană de câini…) ea petrece până la 3 luni într-o stare de doliu profund, de suferință intensă. Acesta este prețul paharului de lapte, „bun și proaspăt”, pe care cu multă iubire îl oferim puiului nostru uman!

Și aceasta este, pe scurt, povestea felului în care omul s-a înstăpânit asupra acestei planete și a felului cinic și crud în care i-a folosit resursele. În definitiv, atunci când vorbim despre crimele ecologice ale umanității, ne referim cu precădere la resursele inanimate ale planetei și neglijăm în continuare suferința prezentă, intensă și palpabilă, pe care omul o impune biosferei planetare, prin cinismul actelor sale, prin inconștiența sa crasă și prin vânarea cu orice preț a avantajelor „economice”. Dacă ar exista cu adevărat o „karma”, atunci crimele săvârșite împotriva tovarășilor noștri de viețuire pe Terra ar fi trebuit să ne aplece demult în jugul suferinței și al remușcării.

Dar nu este așa; omenirea își continuă marșul triumfal spre noi orizonturi de prosperitate. Și miliardele de ființe care, cu cruzime și nepăsare, sunt măcelărite pentru poftele noastre nemăsurate în abatoare imense din care curge sânge și suferință, se duc în neființă nedumerite, cu o întrebare nerostită: „Pentru ce ai avut nevoie de viața mea?”

Acum înțelegeți titlul acestui articol. Când mă gândesc la toate acestea, mă cuprinde rușinea…

Mihai E. ȘERBAN