Răul din noi

O minunată actriță, binecuvântată cu frumusețe și profundă simțire, și a cărei prietenie o apreciez sincer, a postat pe Facebook un poem inspirat de ororile războiului. O creație originală, pare-se, care începe așa: „Cum să oprim Doamne răul ce curge prin sângele omului?” Un prim reflex ar fi să-i răspund cu unul dintre adagiile lui Confucius: „Să ne străduim să fim pe deplin umani și nu va rămâne loc pentru rău”. Dar situația este mult mai complicată…

De obicei, numim „rău” ceea ce nu ne place; ce ne aduce sentimente de contrarietate, adversitate, sau pur și simplu contravine intereselor noastre, oricât de meschine ar fi ele. Dar aceasta este o abordare strict egoistă și egocentristă, care face din noi – absolut stupid și nemeritat – centrul Universului. Iar o astfel de abordare, oricât ni s-ar părea de îndreptățită, riscă să ne contrapună unei societăți care face din altruism, și nu din egoism, valoarea morală de bază.

Omul este singura specie terestră capabilă de altruism. Până la el, egoismul era regula. Desigur, leoaicele vânează în grup – dar numai fiindcă interesele lor de moment cer așa ceva. Dacă vreuna dintre ele este rănită, dintr-odată este pe cont propriu și dacă nu face față singură greutăților vindecării, este condamnată la moarte. În „tabăra” cealaltă, închipuiți-vă cum ar fi ca bivolii africani să renunțe la „scapă cine poate” și să adopte ca regulă de comportament „toți împreună protejăm pe cei vulnerabili”. Leii ar trebui să renunțe cu coada între picioare la vânarea bivolilor.

Ceea ce bubalinele africane nu pot să facă reușește cu brio specia umană. Celebra antropologă  Margaret Mead a fost întrebată la o conferință: „Care este primul semn de civilizație pe care l-ați întâlnit?” Toată audiența se aștepta ca ea să facă o referire la vreun artefact, dar ea a dat un răspuns sublim: „O fractură vindecată”. Cooperarea, întrajutorarea, altruismul, grija pentru ceilalți – astea lipsesc atât leilor, cât și  bivolilor. Și acestea au făcut diferența istorică între lumea necuvântătoare și specia înzestrată cu limbaj articulat.

Din păcate, omul nu a părăsit pe pragul civilizației instinctele care erau încrustate în carnea sa timp de milioane de ani de evoluție. Istoria umanității este mai degrabă istoria răutăților, cruzimilor, împilărilor, abuzurilor, jafurilor, măcelurilor, cotropirilor, trădărilor, comploturilor și mașinațiunilor, mai mult sau mai puțin evidente, de la care oamenii, comunitățile, națiunile, statele și alianțele nu s-au dat nicidecum în lături, atâta vreme cât serveau intereselor lor haine, materialiste, sau ambițiilor deșarte născute din sentimentul exacerbat și bolnav al propriei importanțe.

Să nu ne mințim: în felul acesta a funcționat umanitatea timp de îndelungate milenii. Ceea ce l-a determinat pe Confucius să afirme cu 2.500 de ani în urmă: „N-am avut norocul de a întâlni vreun sfânt. Ar fi deja frumos să pot întâlni un om cinstit.” Ce este un „om cinstit”? Conform uneia dintre definițiile date tot de Confucius, este cel care „respectă binele universal, și nu avantajul particular”. Binele universal ar însemna suprimarea întregului pomelnic din alineatul de mai sus, plus o mulțime de „păcate” ale firii omenești care nu neapărat duc la vărsare de sânge nevinovat: invidia (aș fi preferat să spun „pizma”, dar nu mai știți ce e asta…), gelozia, mânia, nepăsarea, lăcomia, delăsarea, răzbunarea, clevetirea, trufia… și multe altele… Meditați un pic la propria voastră natură…

Monștrii, cei care ne tulbură viața și ne poartă pe căi greșite, nu dorm sub patul nostru, nici în dulapurile de pe hol, ci în creierele noastre, sub forma instinctelor noastre criminale și sângeroase. Și, de fapt, nu dorm niciodată. Ei sunt cea mai activă parte a noastră, fiindcă ei generează toate poftele, ambițiile,  îndoielile, temerile, nesupunerile și ticăloșiile noastre (mai mari sau mai mici…). Scopul religiilor și al educației laice (poate fără o conștientizare deplină a scopului) a fost acela de extirpa, sau măcar de a domoli, acei monștri. Azi trebuie să recunoaștem: eșecul este total. Până și „cei șapte ani de acasă” sunt un eșec dezastruos, fiindcă au reușit să creeze cel mult cetățeni obedienți, și nu cetățeni cu inimă bună, „oameni cinstiți” conform terminologiei confucianiste. Declarația universală a drepturilor omului este o glumă sinistră, de care le pasă doar celor care vor să se mintă cu suficiență că „au făcut ceva”.

Confruntați cu atâtea războaie sângeroase, cu atâtea abuzuri ticăloase, cu atâtea distrugeri nemeritate și inutile, este momentul să ne punem o întrebare de capitală și extremă importanță: continuăm să lăsăm „răul” din natura noastră să se exprime nestingherit și sângeros, sau vom găsi o cale de a-l îngrădi și elimina? Apelul la divinitate, sau la sentimentele „creștinești”, nu duce nicăieri. Declarații politice la tribune, oricât de înalte ar fi ele, nu sunt decât minciuni meseriașe, menite să ascundă adevărul sub preșul istoriei.

Vrem un viitor în care „binele” să triumfe? Lumea „civilizată” are acum, sub presiunea unui război crud la frontierele ei, datoria să înceapă  să întreprindă ceva. Nu de declarații sforăitoare, sau de fabricarea de noi arme este nevoie acum. Este nevoie de o reflecție temeinică și responsabilă asupra viitorului, un viitor în care copiii să nu mai fie îndobitociți cu o prăvălire de informații, ci educați să devină „oameni cinstiți”, garanți ai „binelui universal”, centrat pe respectarea și promovarea drepturilor fundamentale ale tuturor locuitorilor planetei.

Dorește careva să facă primul pas?

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.