Quod licet jovi…

… non licet bovi. Pre limba noastră strămoșească: „Ce e permis zeului, nu e permis boului”. Cu alte cuvinte, ce-și permite șeful, stăpânul, barosanul, căpetenia, mai-marele… nu este în niciun fel permis boilor de rând, care nu au alte drepturi decât să trudească pentru cei dintâi. Atunci când, în exercitarea vreunei funcții publice, cele două categorii intră în contact, zeul (șeful, parlamentarul, putinciosul, pilosul sau bogătanul) reclamă apăsat un regim de favoare și, dacă nu-l primește pe loc, se rățoiește iritat: „Băăă, știi tu cine sunt eu?”

Sunt nenumărate momentele în care o disparitate de statut, născută din diverse situații și împrejurări, poate să alimenteze „sindromul zeului”. Să ne amintim doar atitudinea omului alb, care la începutul secolului 20 stăpânea fiecare colțișor al planetei, comportându-se discreționar, tiranic chiar, jefuind fără milă popoarele supuse. Și mai fiind și îngâmfat, pe deasupra! (Cunosc destui care numesc „țigani” pe toți cei a căror piele nu este albă…).

Alți cuceritori au fost mai ponderați la acest capitol. Mongolii, care au creat cel mai întins imperiu pe care omenirea l-a cunoscut vreodată, nu au dezvoltat un sindrom de superioritate. S-au mulțumit să stăpânească și să jefuiască, fără accese de superioritate. Dar omul alb, inventator al capitalismului și al producției mașiniste, a exportat aceste „binefaceri” în calele vapoarelor jefuitoare, punându-și amprenta de neșters asupra actualei faze de dezvoltare a umanității.

La doar un secol de la maximul puterii și îngâmfării sale, înghesuit într-un continent tot mai strâmt, omul alb se vede nevoit să abandoneze apucăturile de zeu. Le mai are doar albul din Lumea Nouă, care dorește cu tot dinadinsul și cu eforturi colosale, mai ales militare, să mai păstreze câte ceva din ștaiful de conducător al lumii. Pe Bătrânul Continent s-a cristalizat o civilizație care, judecând după toate criteriile însumate, este cea mai evoluată formă de civilizație care a făcut vreodată umbră pământului.

Dar în sânul acestui aparent rai, caracterizat prin bogăție, ordine, cultură diseminată în toate nivelurile societății, asistență medicală universală, igienă publică, educație garantată, există disparități importante, colosale chiar. Iar prima disparitate care sare în ochi este la nivelul istoriei recente a națiunilor europene, care pot fi simplu împărțite în două categorii: puteri coloniale și state supuse.

Din prima categorie fac statele mai avansate, din așa-numitul „Occident”, care au un trecut colonial mai mult sau mai puțin pregnant (inclusiv Italia și Belgia intră în această categorie). Coloniile pe care le-au avut, mai mari sau mai mici (puterile maritime și-au împărțit și reîmpărțit în permanență planeta), au fost jefuite , contribuind la bunăstarea și dezvoltarea metropolelor. Nici cu națiunile continentale nu mi-e rușine… Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a dominat centru continentului, fiind unul dintre cele mai longevive imperii, iar Austria și-a întins tentaculele asupra Europei de est, urmărindu-i pe turci în retragerea lor. Ce spuneți despre Suedia, care între 1600 și 1800 a fost un adevărat imperiu, dominând tot nordul Europei și transformând Marea Baltică în „mare nostrum”?

La rând sunt „ceilalți”, cei care au trăit în condiții istorice incerte, între granițe incerte, cu viitor incert. Polonia, de pildă, a fost mereu împărțită între cei doi vecini uriași: Imperiul German și Imperiul Rus. Alții au gemut  secole sub jugul otoman (toate națiunile din Peninsula Balcanică). Națiunea română a avut poate cea mai ingrată situație, existând la punctul de intersecție a intereselor a trei mari imperii (Turc, Austriac și Rus). Plus că jaful pe teritoriile sale a început devreme, odată cu stăpânirea romană.

Nu avem voie să uităm aceste elemente atunci când evaluăm situația țării noastre. În contextul expus mai sus, înțelegem pentru ce există în Europa state care pot injecta în economie trilioane de euro, iar noi putem doar să facem deficite bugetare mai mari. Noi continuăm să trăim tot ca țăranii săraci: de pe o zi pe alta, cârpind prin bugetul următor găurile făcute în bugetul curent. Cu alte cuvinte, consumând azi ce am câștigat azi fiindcă mâine se va întâmpla ce-o da domnu’…

În acest moment se încinge o aprigă luptă politicianistă, în care se înfruntă cei care au pierdut recent puterea (și care au adus România în cea mai urâtă expunere bugetară de la intrarea în Uniunea Europeană) cu cei care sunt acum la putere, dar într-o postură fragilizată de pandemia Covid19 și de seceta distrugătoare care se pogoară asupra țării. La resursele sale financiare inexistente, România nu poate decât să se roage să scape ușor, fiindcă nu are disponibilități pentru niciun fel de plan de redresare economică (la o populație de un sfert din populația Germaniei, România are un PIB de 17 ori mai mic).

Unii peste alții, toți la grămadă, politicienii sunt o apă și-un pământ. Proasta calitate a clasei politice face ca această țară să fie prost condusă, fiindcă interesul națiunii nu contează, în fața nebuniei înavuțirii, nici cât o sămânță de păpădie în fața unui uragan. Totul este făcut pentru sifonarea banului public în interesul diverselor grupuri cliente, pentru perpetuarea corupției, furtului și traficului de influență care pun felii groase din „sărăcia” națională în buzunarele adânci ale profitorilor veroși. Așa se face că nu avem infrastructură, nu avem investiții publice de niciun fel și, în continuare, alocăm fracții infinitezimale pentru știință, cercetare, cultură și fracții rușinoase pentru educație, sănătate și creșterea tinerei generații.

Priviți doar la cele 23 de întreprinderi municipale pe care le-a pus pe picioare primăria Gabrielei Firea. Cu salarii medii pe care patronii și angajații lor din privat le văd doar în vis, cu stipendii obeze pentru conduceri și consiliile de administrație, cu cheltuieli aflate în goană nebună să înfulece veniturile, avem 23 de bune motive să ne îndoim de competența și de cinstea celor care și-au pus degetele pofticioase pe butoanele României.

În concluzie, nici istoria, nici prezentul nu joacă în beneficiul acestei nații. Dacă dorim oareșce schimbare, trebuie să înțelegem că pentru granzii europeni, ca și pentru jupânii României, noi nu suntem nimic mai mult decât niște boi.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.