Problema e normalitatea!

Adânc marcați de criza virusului și intens frustrați în obiceiurile noastre, strângem din dinți, înjghebăm postări haioase pe medii, încercăm să rezistăm unei recluziuni care, de multe ori, ne închide cu persoane care ne sunt aproape străine și visăm la un singur lucru: să revenim, cât de repede se poate, la normalitate. Întrebarea este: care normalitate?

Normalitatea înseamnă mii și mii de vârstnici părăsiți în aziluri; care, oricât de pompoase nume am găsi pentru ele, nu sunt decât triste trambuline ale morții prin care familii ultra-ocupate cu înmulțirea banilor se eschivează de la elementara datorie de a oferi zilnic un zâmbet, o îmbrățișare și un blid de mâncare celor care i-au adus în această lume strâmbă. În România, 31 de vârstnici dintr-o casă de bătrâni au rămas blocați înăuntru, fiindcă familiile au refuzat să se îngrijească de ei. Aceasta, în condițiile în care s-a constatat că în Spania sau Franța aproape o treime din numărul de morți îl reprezintă vârstnicii din aziluri, fragilizați prin vârstă și prin lipsa îngrijirii.

Normalitatea înseamnă pertractări nesfârșite asupra oricărui subiect, oricât ar fi el de presant, de important sau oricât ar fi de aspre interdicțiile și legile legate de acel subiect. Ne supunem – dar numai pentru moment, ce credeau ei… – noi avem opinii, și argumente și, la naiba, dreptul de a fi contra! Normalitate înseamnă circul penibil și neîntrerupt din parlamente, guverne, instituții și medii, prin care cei care mimează democrația încearcă să-i prostească pe cei care încă cred în această idee demult compromisă.

Normalitate înseamnă nebunia burselor, unde variațiile cotațiilor sunt urmărite cu priviri hulpave sau disperate de tot felul de mahări și de trepăduși, unde mii de miliarde de dolari se mișcă odată cu soarele de-a curmezișul meridianelor, în căutarea unor profituri fragile, pe care o boare de vânt, un atentat sau un virus le pot risipi ca pe un fum trecător și înșelător.

Normalitatea înseamnă și inelul de foc al planetei, „creație” umană care se întinde cât zonele cu vegetație luxuriantă care constituie brâul verde al planetei. După ce au stat pitiți prin colibe și reședințe cu sârmă ghimpată pe ziduri, rozându-și unghiile, oamenii vor ieși întinzându-și oasele și primul gând va fi să dea foc unor alte bucăți de pădure, pentru a hrăni noile guri flămânde sau a umple portofelele golite de criza virusului.

Normalitatea înseamnă gălăgie, praf, gaze, deșeuri de tot felul, risipite peste tot, îngrămădite peste tot. Omenirea se sufocă în propriile sale gunoaie, râurile sale sunt tulburi și neprietenoase cu viața, mările sunt din ce în ce mai sărace în viață, atmosfera tot mai neguroasă – dar cui să-i pese de așa ceva, când mărfuri inutile trebuie produse pentru cumpărătorii îngâmfați, care le cumpără cu bani pe care încă nu-i au? Planeta a tras și ea un gât de oxigen, deasupra Chinei sau Italiei, până și a României, poluarea atmosferică aproape că a dispărut, animalele sălbatice au început să se plimbe prin orașe,  delfinii au revenit prin canalele Veneției – dar cui să-i pese de asemenea lucruri, când nesătuii trebuie să înfulece prin restaurante, neastâmpărații trebuie să cutreiere planeta, iar pițipoancele trebuie să-și reînnoiască de urgență garderoba?

Normalitatea înseamnă discutarea, luarea în derâdere, contestarea și batjocorirea lucrării pe care știința o întreprinde de atâtea secole. Pământul este plat, totul este vibrație (sau energie, sau informație, sau inspirație…), guvernele mint, oamenii de știință sunt la cheremul politicienilor, încălzirea globală este o minciună, vaccinurile nu sunt decât o afacere sângeroasă, telefonia mobilă cauzează morți pe bandă rulantă ș.a.m.d. Mai toată lumea confundă adevărul cu propriile temeri și fantezii, ignorând faptul că știința are un al fel de adevăr, dincolo de mărunta noastră ființă proteică și, mai întotdeauna, mai presus de noi.

Normalitatea însemnă copii și tineri captivați de ecranele pe care fac să defileze, cu o obsedare demnă de cele mai perverse boli mintale, aceleași aiureli „intelectuale”, aceleași ghiorțăieli emoționale de acum cinci minute. Cărțile, tovarăși apreciați în vremile de izolare, se vor retrage (din nou) tăcute în rafturi, îmbrățișând cu nostalgie amintirea atingerilor noastre.

Normalitate înseamnă să revenim la strămoșeasca lingere a icoanelor prin biserici și la îngenuncherea umilă sub patrafirul prăfuit al reprezentantului (autonumit) al divinității. Reprezentanți care, fără deosebire de cult, au anunțat deja că la sărbătorile pascale nu se acceptă spovedanii prin internet sau telefon fiindcă, vezi doamne, nu se asigură astfel „secretul tainei” (sic!). Poate că soluția ar fi ca fiecare așezământ abilitat pentru „spovedanie” să accepte soluții online, atașând o virtuală cutie a milei. Care să finanțeze și ingenioasele plimbări cu icoane făcătoare de minuni la bordul unor avioane sau elicoptere, cu scopul combaterii eficiente a viciosului virus.

Aceasta este normalitatea la care visăm? Normalitatea consumului deșănțat și a risipei, a democrației lăbărțate până la destrămare, a poluării înfocate care pârjolește planeta, a goanei disperate după profit, a îndobitocirii prin tehnologie sau prin apucături anacronice?

Tare mi-e teamă că avem o problemă mult mai mare decât amenințarea virusului. Este normalitatea la care visăm.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.