Oricum, numai liber nu e

Ne legănăm visele moderniste în hinta convingerii că individul uman este particula de temelie a societății moderne, garanție a progresului și dezvoltării.

Capitalismul liberal contemporan pune mare preț pe individualitate, pe afirmarea supremației individului în fața oricăror constrângeri, pe apărarea (sau, măcar, pe mimarea meșteșugită a acesteia) drepturilor individuale în toate împrejurările. Cauzele nu sunt doar filosofice și etice – desigur, liberalismul vede ființa umană ca fiind înzestrată cu liber arbitru, oamenii fiind capabili să se comporte în mod conștient și responsabil în tripla lor calitate de votanți, contribuabili și clienți. Cauzele sunt îngropate la însăși rădăcina sistemului capitalist, care a crescut din acea rădăcină întemeindu-se pe capacitatea sa de a întreține în indivizi mirajul prosperității fără limite și fără frâne. Capitalismul are nevoie de indivizi ca de aer, fiindcă indivizii sunt depozitarii inițiativei și strădaniei. Indivizii pot fi mai ușor urmăriți (precum peștișorul care s-a rupt de banc), mai ușor responsabilizați și mai ușor motivați.

Fără descătușarea energiei acestor indivizi, capitalismul nu ar exista. Ei sunt cei care au căutat piatra filosofală, care au privit spre stele, care au pornit să străbată planeta (înfigând steaguri de cucerire pe toate țărmurile), care au inventat dinamita și mitraliera, locomotiva cu aburi, computerul și internetul, dând astfel capitalismului liberal avantaje competitive care l-au transformat în modelatorul de opinie și distribuitorul de pedepse suprem al omenirii. Iar din opinia de temelie a capitalismului face parte, la loc de frunte, apărarea și promovarea drepturilor individuale.

Apariția conceptului de „liber arbitru” este încă un mister. Aristotel vorbea despre așa ceva în urmă cu 2400 de ani. Știința contemporană demonstrează că liberul arbitru nu există.  Orice alegere a noastră nu este rezultatul unui proces cognitiv conștient, ci este doar modul în care noi conștientizăm alegerea pe care procesele subconștiente de decizie au luat-o înainte ca noi să aflăm de ea, indiferent care ar fi nivelul de complexitate al respectivei situații. Dacă avem ceva, avem memorie, precum și capacitatea – din nou –  conștientă de  o accesa.

În consecință, ne folosim memoria ca să accesăm deciziile trecute și să încercăm să „facem ordine” în viața noastră. Precum sărmanul astronom Schiaparelli, vedem pe suprafața lui Marte mări, lacuri și canale, când în fapt nu sunt decât cratere și canioane pustii și prăfoase pe o planetă aridă și neprietenoasă. Adică, vedem structuri voliționale și decizionale pe care le considerăm că definesc „caracterul” sau „personalitatea” noastră, vedem principii pentru care suntem gata să ne dăm viața. 

Însuși modul în care ne trăim viața ne demonstrează că „liberul arbitru” nu există. Nu am fost și nu suntem liberi să alegem în mai nicio împrejurare a vieții. Așa cum facem în privința propriilor noastre persoane, face întreaga umanitate, în ansamblul ei, în timpul evoluției sale culturale. Toate instrumentele inventate de umanitate au avut drept țel nu dezvoltarea personalității și individualității, ci uniformizarea colectivă a acestora (amintiți-vă sau revedeți  „The Wall” al trupei Pink Floyd – vă vine să credeți că a fost cu doar 42 de ani în urmă?!). De la religie până la învățământ, de la eresuri până la poveștile de la gura sobei, leitmotivul era „Crede și nu cerceta!”

Totuși, încetul cu încetul, am ajuns să credem că „liberul arbitru” există. Lipsa constrângerilor exterioare, lipsa catastrofelor provocate de faptele noastre, uimirea că „ne-a ieșit” ceea ce hotărâsem în urma unui proces chinuitor de cumpănire (în care am confundat copios nehotărârea cu raționamentul…) ne-a întărit, pe plan cultural, dar și politic și legal, credința că suntem maturi și responsabili, capabili să ne exprimăm opinii și opțiuni în deplină cunoștință de cauză.

Vezi să nu! Tot ce facem ne demonstrează că nu avem niciun fel de „liber arbitru”. La intervale egale de timp, ne angajăm cu pasiune și multă vorbărie în laborioase procese electorale, în care trebuie să ne valorificăm cu succes această măreață calitate a spiritului uman. Liber arbitru, baby, cum credeai că merge treaba? Deci, alegem – după care, imediat, suntem nemulțumiți și începem să ne exprimăm zgomotos frustrarea, pe toți pereții (virtuali, desigur). Unde a fost liberul arbitru, cum s-a manifestat el și ce am învățat din practicarea lui? Absolut nimic, fără îndoială.

Liberul arbitru este pentru individul uman ceva la fel de incomod ca libertatea sau virginitatea – deci, el se va strădui să le piardă cât mai grabnic. În lumea capitalismului liberal nu mai avem religii dominatoare, directive și sângeroase, care-ți îngăduie liberul arbitru numai pentru a crede în divinitate. Nici nu mai avem partide-stat, care să hotărască destinul nostru în cele mai mici detalii, inclusiv modul în care trebuie să ne adresăm celorlalți.

Avem însă căile noastre de a ne debarasa de liberul arbitru. Precum rățuștele care urmează orice ființă pe care o văd întâi când deschid mărgelușele de ochișori, urmăm acum tot felul de vlogeri, mai mult sau mai puțin influenceri, sau „vedete” de televiziune, care ne conving cumva să-i urmărim comportându-se scandalos de prostește și de iresponsabil, vehiculând idei culese direct din moartea minții, străduindu-se în accesoriu să ne bage pe gât tot felul de produse aiurite și infecte (dacă n-o fac ei direct, au grijă YouTube, și Facebook, și televiziunile, s-o facă la fiecare 30 de secunde).

Un exemplu: Rusia, țară care a dezvoltat 3 vaccinuri funcționale, acceptate pentru utilizare în 54 de țări, are 62% din populație care nu dorește să se vaccineze! Ceea ce ar putea fi un paradis al vaccinărilor devine, din cauza râvnei influenceri-lor, un coșmar al autorităților. Și dacă puteți cumva susține că a da liber acelor spaime animalice, de a te comporta ca un porc târât la sacrificare, înseamnă liber arbitru, atunci trebuie să ne înhămăm la o dezbatere serioasă.

Până una-alta, tot ce avem este beatitudinea de a crede că voința noastră poate fi „liberă”.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.