O lume fracturată

În ciuda mult temutei pandemii, omenirea are totuși cel mai strălucitor moment de glorie din întreaga sa existență. Da, sunt de acord, ritmul marii zvârcoliri economice a mai scăzut, aglomerația nu mai este ce era în „zilele bune”, avioanele nu mai brăzdează văzduhul precum albinele care se întorc grăbite la stup. Ba, după cum spun unii pricepuți într-ale economiei și finanțelor, ne cam aflăm într-o recesiune – mai ales noi, ăștia „dezvoltații”, care trăim de la an la an din „creșteri” economice atât de mici, că de-abia cu microscopul le putem admira.

Și ne mai crizăm, și mai protestăm, ba chiar ne sinucidem, fiindcă nu putem îndura statul în casă și nu mai putem călători așa cum ne era năravul, și fiindcă nu mai putem merge zi de zi să înfulecăm mâncare nesănătoasă alături de prieteni veseli, și fiindcă umblăm pe străzi și în magazine cu fața crâmpoțită de masca cea oribilă, precum spirite jalnice ale unor glorioase vremuri. Și nu putem avea apreciere față de realitatea pe care o trăim – o cincime dintre copiii Europei se declară nefericiți, de te întrebi nedumerit: „oare ce nu merge bine?”

Și, desigur, fiindcă suntem ființe egoiste, strict centrate și concentrate pe drepturile, privilegiile, interesele și aspirațiile noastre, scăpăm din vedere „marea poză”. Imaginea unei planete care, în ciuda pandemiei și a jafului organizat sau sălbatic practicat de om (bucăți consistente din jungla Amazoniană sunt vândute, fără acte, prin simple anunțuri postate pe Facebook…), încă ne găzduiește la sânul său. Imaginea unei omeniri mai numeroase și mai prospere ca niciodată, fiindcă niciodată atât de mulți nu au avut atât de mult ca în acest tulburat debut de secol 21.

Pe plan global, am putea spune că niciodată omenirea nu a avut o existență mai sigură decât acum. Timp de milenii, omenirea a fost măcinată de foamete, molime și războaie (ceea ce, desigur, nu a oprit-o din marele marș triumfal de supunere a ecosferei planetare). În acest moment, în ciuda răcnetelor alarmiste din ultimele secole, omenirea este capabilă să asigure hrană decentă pentru opt miliarde de ființe umane (de curând, China, una dintre marile națiuni flămânde, a anunțat eradicarea sărăciei extreme). Molimele sunt ținute sub control, chiar dacă aceasta înseamnă că unii dintre noi trebuie să renunțe la vacanțe exotice. Războaiele nu mai pârjolesc teritorii și țări întregi sau chiar continente, ci sunt limitate local și au motivații politice sau confesionale.

Fiind un umanist convins, încrezător în puterea rațiunii omenești de a depăși orice obstacole în relațiile dintre oameni, sunt peste măsură de surprins să constat că, în ciuda prosperității evidente, a educației intense, a comunicării la scară planetară, metehnele omenești sunt la fel de puternice, la fel de active, la fel de pregătite să se târască afară din grotele lor întunecate și să hrănească țărâna cu sânge omenesc proaspăt și nevinovat.

Privesc mapamondul și, în loc să văd o umanitate unită, sub stindardul prosperității, al speranței de viață dublate, al comunicării instantanee, și preocupată de însănătoșirea leagănului planetar, văd o umanitate de bisericuțe, ocupată să-și urmărească cu ochi scrupulos adversarii, mai mult închipuiți decât adevărați, și să caute cu febrilitate căi și metode de a tunde iarba de sub picioarele acestor adversari. Văd indivizi abjecți, sufocați de ură, care nu se dau în lături de la nici o ticăloșie, văd comunități sau autorități demonizând minorități de tot felul, văd state întregi promovând atitudini belicoase, inventând dușmani și provocând războaie pentru interese obscure sau prostești.

În mod sigur, nu ne place să trăim între „străini”… până și printre românii din Valea Timocului (Serbia), care se simt desconsiderați,  mișună un zvon: să facem Republica Timocului! Iar noi, românii care avem „o țară” și suntem „stăpâni la noi acasă”, simțim o nebuloasă simpatie față de ei și mai că le-am da dreptate și i-am ajuta să-și atingă visul național! Desigur, în același timp, am simți mânie dacă maghiarii din secuime ar veni cu astfel de „aiureli”. Mai mult, ce ar gândi falnica românime dacă ungurii ar defila pe străzi (ale lor, nu la București) cerând „secuime independentă”, „stat secuiesc independent”…și ar mai pune și niște bombe, pe ici, pe acolo, ca să se facă mai bine auziți?

Fiecare, om sau stat, este corect și principial doar atunci când trebuie să le-o ceară „celorlalți”. Această atitudine schizoidă generează periculoase și triste fracturi în umanitate: între indivizi, atunci când vorbim despre nivele diferite de prosperitate, opțiuni politice sau confesiuni. Între comunități, atunci când intervin interese economice, culturale sau confesionale. Între state, atunci poftele și temerile umane sunt ridicate la rangul de politică de stat (imaginați-vă iritarea S.U.A. care, la 30 de ani de când se credeau marele stăpân mondial, constată că nu mai pot impune „pax americana” aproape nicăieri pe planetă…).

Trebuie să recunoaștem că degeaba am crescut prosperitatea și am redus pericolele. Pariul lui John Lennon și Yoko Ono (1971) să ne imaginăm o lume în care oamenii își trăiesc „viața în pace” este extrem de departe de atins, dacă nu imposibil. O mulțime de fisuri trec prin inimile, prin viețile și entitățile din care este omenirea alcătuită. Iar aceste fisuri nu pot fi astupate decât cu neîncredere, respingere, ură, confruntări și înfruntări care ne arată că acea „frăție a oamenilor” rămâne încă pe tărâmul viselor deșarte.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.