Nici măcar rușine

Spațiul public se încinge din nou. După ce ne imaginam că s-au făcut progrese în domeniul atât de delicat al definirii identității de gen, talibanii locali – încuiați, neînduplecați și obscurantiști – au ieșit din nou la atac, găsind formula ideală (interdicție legală) pentru a înăbuși în fașă orice apropiere față de acest domeniu care continuă să facă valuri în spiritul națiunii.

Mărturisesc că și eu, măcar de dragul predictibilității și al stabilității, aș agrea mai degrabă o lume în care băiețeii se joacă cu mașinuțe și mingiuțe, iar fetițele se joacă cu păpușele și crăticele, fiecare pregătindu-se pentru marile roluri tradiționale pe care societatea politicienilor încuiați și a prelaților îmbufnați le consideră absolut obligatorii pentru ei. 

Dar lumea nu este deloc așa! Marele câștig al contemporaneității (și nu l-aș pune defel pe seama democrației, veți înțelege pentru ce) este recunoașterea drepturilor individului. Iar dintre aceste drepturi face parte, tot mai mult, auto-definirea ca gen. De unde apare această problemă? Din cauza dezvoltării explozive și eratice a sistemului său cerebral, ființa umană este purtătoarea  unor specificități (ca să nu zic deviații) ale înțelegerii propriei naturi și ale modului în care trebuie să-și organizeze interacțiunea cu ceilalți membri ai speciei sale.

Dintre aceste specificități face parte inclusiv perceperea de dedublare personală care susține sentimentul religios, făcându-l pe om să „creadă” în ceva care există înafara sa și mai presus de el. Eu nu sunt nici pe departe religios, nu am simțit niciodată nimic de genul acesta, iar la vârsta de 5 ani chiar am refuzat să mai fiu dus la biserică. În urmă cu de-abia 4 secole, viața mea ar fi fost categoric în pericol, riscând arderea pe rug sau alte delicii de același gen dacă mi-aș fi afișat ateismul (lucru care încă funcționează neabătut în societățile musulmane). Sau aș fi trăit într-o cumplită  și chinuitoare prefăcătorie, bătând mătănii și sărutând icoane care nu-mi spuneau nimic.

Datorită celui de-al doilea sistem de semnalizare, mintea și memoria noastră sunt potopite de tot felul de reprezentări și imagini, care definesc ceea ce obișnuim să numim „personalitate”. În copilărie și foarte mult în adolescență, aceste reprezentări sunt tulburi, îngrijorătoare sau atrăgătoare. Îmi aduc aminte (și aceasta este una dintre primele mele amintiri!) cum aveam vreo patru anișori, stăteam pe oliță, dar puța mea nu voia nicidecum să rămână cuminte înăuntru, iar eu am chemat-o pe mama mea și i-am șoptit la ureche: „Mămico, eu m-am săturat să fiu băiețel, aș vrea de acum să fiu fetiță…”

Și acum stau și mă socotesc: dacă printre noi există persoane care chiar se regăsesc mai bine în descrierea altui sex sau a niciunuia dintre sexele „oferite” de societate, trebuie să fie dreptul lor de a duce până la capăt această investigație de autocunoaștere și această căutare. Dacă eu am avut dreptul de a mă simți ateu și de a recunoaște acest lucru în public, fără teama de a fi pedepsit sau ucis de către cei care m-ar fi considerat un „monstru”, „satan” sau „ciudățenie”, mi se pare că același drept li se poate recunoaște băieților care se simt fete, sau fetelor care se simt băieți sau celor care nu se simt „nicicum” și doresc să-și investigheze pe mai departe natura și opțiunile.

Iar acest drept, în noua lume a științei care explică tot, lume a sufletelor care devin tot mai cuprinzătoare și mai înțelegătoare, lume a instituțiilor care promovează și apără drepturile umane, inclusiv cele izvorâte din diversitate, este, cu încăpățânată, încuiată și anacronică înverșunare interzis acestor semeni ai noștri. Am ajuns să-i acceptăm pe atei, pe cei cu dizabilități (inclusiv pe parlamentarii cu handicap mintal), pe albinoși, pe cei cu „buză de iepure”, am ajuns să fim omenoși cu ucigașii și violatorii, dar nu putem accepta că avem semeni (și nu puțini…) care au îndoieli și neclarități legate de definirea lor de gen.

Este ciudat să constați că într-o astfel de lume, atât de diversă și bogată în manifestări și exprimări, poate exista un membru al unui organ legiuitor românesc care să fie preocupat de modul în care se vor utiliza toaletele din clădirile universităților de către cei cu „dileme de gen”. Nivelul său de înțelegere a problemei frizează cretinismul: „… sunt băieți care invadează toaletele și dușurile fetelor doar pentru că ei se simt astăzi băieți, mâine fete din nou, poimâine băieți…” (citat de deputatul PMP Cluj Cristian Vasile Lungu, foto sus). Un simplu fragment de frază dovedește că, spre rușinea sa, acest personaj nu a înțeles nimic din mecanismele subtile ale funcționării ființei umane. Cum, se pare, nu au înțeles mai nimic nici mașinăriile de votat din parlament, care au lansat această inițiativă fără dezbatere, fără reflecție, fără discernământ.

Viziunea sa se rezumă la atât: ai puță? Ești băiat. Ai păsărică? Ești fată. Și între aceste două categorii nu există nimic. Chiar dacă exprimarea pare câteodată atinsă de aripa îndoielnică a coerenței, ea nu este decât expresia aceleiași sărăcii intelectuale și emoționale: „ (se interzic)… activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna (sic! –n.n.)aceleași”.

În societăți pe care de obicei le tratăm cu același dispreț ca pe semenii noștri aflați în căutarea identității situația este mult mai nuanțată, dacă nu cumva mult mai bună. Filipine, țară de altfel intens catolică, unde divorțul este interzis, dar diversitatea este de la sine înțeleasă, are o toleranță profundă față de minoritățile sexuale. Am rămas impresionat de un episod pe care mi l-a împărtășit tovarășa mea filipineză de viață: la facultate, în cadrul unui modul de prezentare a identităților de gen, s-a ajuns la o discuție liberă cu colegii cu identitate schimbată. Aceștia au vorbit foarte deschis (ceea ar fi normal să se petreacă peste tot…) despre suferința lor știindu-se „anormali”, despre căutările lor, despre povara de a-și găsi fericirea pe căi care unora dintre cei „normali” li se par grețoase, sau sordide, sau chiar dăunătoare.

Iar, la sfârșit, toți au plâns. Unii din compasiune, ceilalți de ușurare. Mă întreb: ce ar fi făcut seminaristul nostru devenit politruc parlamentar? În mod sigur, atunci n-ar fi plâns. Așa cum, în prezent n-ar avea nici compasiune, nici înțelegere, nici rușine. 

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.