Ne recuperăm Clujul din spatele sârmei ghimpate. Proiecte de dezvoltare în nordul orașului, industria se mută

Ați văzut câți suporteri a avut România, la Euro 2024? Poate nu ne dăm seama, dar faptul că am fost atât de numeroși acolo e un semn că nouă, tuturor, ne merge mai bine. Drumul – scump, cazarea – foarte piperată pe timpul campionatului, ca la Cluj în vreme de Untold :), biletele la meci – în creștere de la partidă la partidă și așa mai departe.

Faptul că avem proiecte urbanistice tot mai complexe este un alt semn că ne merge mai bine. Apartamentele au devenit tot mai scumpe și – ce să vezi? – au ajuns să se vândă, indiferent de motivația cumpărătorului, că vrea să locuiască sau că investește și dă în chirie.

În prezent, lucrurile par să meargă ceva mai greu în imobiliare, e adevărat, dar este doar o fază peste care se va trece. Nu trebuie să fii mare economist, trebuie doar să vezi ce s-a întâmplat înainte/după criza din 2008-2010. Dezvoltatorii au văzut și își pregătesc proiectele; se gândesc că peste doi sau trei ani, situația va fi revenit la normal.

În România a ajuns un fenomen cu vechime în țările mai avansate, acela de reconversie a spațiilor industriale rămase în paragină, așa-numitele brownfield. Logica este simplă: în contextul extinderii orașelor ceea ce cândva era la periferie a ajuns acum să fie considerat zonă (aproape) centrală; terenurile s-au scumpit atât de mult încât nu mai merită să faci producție acolo, fabricile sunt relocate spre noile periferii.

Vedem faptul că municipiul Cluj-Napoca își recuperează practic o serie de spații care au stat zeci de ani închise cu garduri și sârmă ghimpată. Clădirile industriale cu adevărat valoroase se păstrează, dar celelalte de demolează, iar în locul lor apar birouri, locuințe, spații comerciale, spații culturale, parcuri, terenuri de sport, străzi civilizate. Sigur, sunt investiții private, îndreptate spre profit, dar este misiunea autorității locale să găsească un echilibru economic, astfel încât să aibă de câștigat și cetățenii.

Cum spuneam, recuperăm bucăți mari de oraș, mai ales din zona de nord. Sau pierdem, în unele situații, e adevărat, pentru că reconversia nu a fost făcută întotdeauna cu suficientă inteligență. De exemplu, poate clădirea Someșul nu ar fi trebuit demolată, chiar dacă acum avem în loc un gigant de sticlă și oțel. Dar sunt și modele pozitive, cum e construcțiile moderne de pe locul fostelor fabrici Libertatea, Napochim, Flacăra. Urmează și altele, de exemplu tocmai s-a anunțat că pleacă Farmec. Remarul 16 Februarie, Carbochim, Sanex, Armătura, Tehnofrig, Fimaro sunt alte câteva fabrici relocate și pe locul cărora se vor dezvolta alte proiecte.

Toate acestea vor prinde viață în paralel cu investiții publice importante, cum ar fi bulevardul de nord al Clujului, culoarul verde-albastru de pe malul Someșului sau, să sperăm, trenul metropolitan.

Ne merge mai bine. Uitați-vă la Cluj, cum se dezvoltă, uitați-vă la tribunele din Germania sau, și mai simplu, uitați-vă câți bani ați câștigat luna trecută și comparați cu iunie 2006.

Pentru cei care susțin că industria românească a dispărut, vă propun articolul de mai jos:

Cum nu avem industrie? Cine zice asta „bate câmpii sau este un robot rusesc”