Înviere și moarte

Autor Mihai E. Serban în Opinii, Stiri 5 years în urmã 1475 Vizualizări.

Sărbătoarea pascală este cea mai importantă sărbătoare a creștinătății. În primul rând, fiindcă nu este important unde, când și cum te-ai născut. Mai important este felul cum mori, adică moștenirea (în primul rând spirituală) pe care o lași în urma ta.

Episodul morții tragice și al învierii spectaculoase și misterioase justifică întreaga morală și eshatologie creștină. Creștinismul și-a făcut datoria de a conduce o parte a umanității prin meandrele întunecate ale istoriei, fiind una dintre explicațiile propășirii economice, politice, culturale și sociale a Europei, care în urmă cu doar un secol era stăpâna absolută a planetei, dictând destinele tuturor națiunilor, oferindu-le acestora modele spirituale, culturale, economice și sociale. Da, am putea spune că creștinismul este cel care a „inventat” capitalismul, care în cele din urmă a cucerit fiecare colțișor al planetei, forțându-i pe oameni să se închine mai degrabă banului decât divinității.

Lucrul acesta s-a văzut cu pregnanță în lumea civilizată, cu precădere în locul în care însăși civilizația s-a născut: Europa. Europenii s-au închinat și continuă să se închine cu îndoită fervoare rondelelor zornăitoare. Cândva, în vremuri demult apuse, europenii au pornit la drum și, în cruciade potopite de tragism, au încercat să aducă sub stăpânirea lor „locurile sfinte”. Cu asta fervoarea religioasă s-a subțiat, căci cavalcada lor de-a lungul și de-a latul planetei nu a fost decât o uriașă expediție de prăduire a celor cu adevărat cuminți și naivi.

Spaniolii nu au exterminat imperii și civilizații precolumbiene pentru a-i creștina pe băștinași, ci pentru a hrăni și a crește un imperiu care nu avea nicio rațiune de existență înafara poftei de înavuțire. Trei secole mai târziu, cancelarul coroanei britanice, lordul Cecil Rhodes, dădea cea mai cinică definiție a capitalismului: „Capitalismul este o chestiune de poftă. Dacă s-ar putea, m-aș duce să ronțăi stelele!”

În Europa, care se închină zeului din tezaure și conturi, creștinismul a rămas mai degrabă o valoare culturală decât spirituală. Desigur, creștinismul este un element definitoriu al modelului cultural european; dar vorbim despre cultură, nu despre practica religioasă de toate zilele. În Europa, numărul celor care se declară practicanți fervenți ai religiei scade în măsură invers proporțională cu creșterea bunăstării și a gradului de instruire. Deloc de mirare, cel mai religios spațiu european este România și Republica Moldova, unde gradul declarat de religiozitate ferventă este la nivelul de 53% (ciudat este că în Bulgaria vecină, lanternă roșie a tuturor clasamentelor europene, procentul respectiv este de 18%, aproape la fel de scăzut ca în țările occidentale, unde oscilează între 8 și 15%).

Până și în țări„ultra-catolicele” precum Spania și Italia situația este asemănătoare (21% și 27%). Între țările ortodoxe, Grecia se poate lăuda cu frumosul procent de 47, în timp ce Ucraina (31%), Belarus (27%) și Rusia (18%) par să nu știe că se situează printre săracii Europei, cei care ar trebui să fie încă și mai fervenți în credință decât românii sau moldovenii! Dorim o explicație? Oamenii s-au emancipat. Femeile nu mai intră în biserici pe ușa din spate, nu se mai înghesuie în locurile din fund, nu mai șopotesc sfioase și temătoare în timp ce bărbații se grozăvesc în primele rânduri. Oamenii, femei și bărbați, au învățat să gândească cu propria minte și nu-și mai conduc întreaga existență după pildele din cartea cu povești din vechime.

Acest lucru pare să nu-l fi înțeles un înalt prelat ortodox din România, care vorbește în scrisoarea sa pastorală de Paști despre „tristețile și nedumeririle lumii de astăzi”. În îngâmfarea sa de judecător irevocabil al lumii, el uită că oamenii s-au emancipat, că societatea s-a secularizat. Oamenii sunt acum mai prosperi și mai educați ca niciodată, nu mai au nevoie de ascultare oarbă și de târâire pe coate. Dacă complexitatea vieții de azi poate să aducă tristeți și nedumeriri, acestea sunt, pe bună dreptate, efecte secundare ale destinelor întemeiate pe libertate, pe căutare și pe creație. Dar niciodată oamenii nu au fost atât de liberi, de împliniți în nenumăratele opțiuni care li se oferă.

Vântul schimbării nu bate doar prin Parcul Gorki (ca în celebra baladă a „Scorpions”). El a cuprins nu numai lumea „civilizată”, ci întreaga planetă. Până și eu deplâng faptul că acest vânt împinge oamenii spre laturile materiale ale existenței, făcându-i să considere că ceea ce au prin cămări este mai important decât ceea ce au în suflete… Dar de aici până la a vorbi despre un „totalitarism al progresiștilor” este o cale atât de lungă… pe care numai cineva frustrat până în măduva scheletului moral și furios că-și vede statutul cvasi-divin făcându-se pulbere poate s-o străbată.

Sărmanul prelat nu poate să înțeleagă că ditirambele sale în favoarea credinței liturgice, care este „singura fereastră prin care putem vedea cerul”, nu pot opri orientarea „progresiștilor”, care nu mai acordă primat în existența celor doi piloni ai moralei creștine: credința și familia. Nu este un complot al unor oameni; dacă este un complot, atunci este unul pervers și nemilos, pus la cale de către cel mai iubit fiu al creștinismului: capitalismul. Înclinarea omului spre devoțiune este tot aceeași; s-a schimbat doar beneficiarul…

Prelatul moldovean nu a lecturat, nici din greșeală, nostalgica scriere a lui Lucian Blaga, „Moartea lui Pan” (AICI). Vă invit pe toți s-o faceți acum, când ne pregătim de celebrarea unei învieri. În fiecare înviere trebuie să fie o bucurie. În fiecare moarte trebuie să fie o demnitate.