Împreună

Autor Mihai E. Serban în Opinii, Stiri 1 year în urmã 2771 Vizualizări.

Unul dintre mult admiratele adagii culese de prin înțelepciunea orientală glăsuiește după cum urmează: „După ce ai ajuns bogat, nu construi un gard mai înalt, ci construiește o masă mai lungă.”

Multă lume suspină și poate lăcrimează față cu omenia cuprinsă în aceste cuvinte, dar se pare că este vorba mai degrabă despre sărăcani, care se emoționează închipuindu-și actele caritabile pe care ei le vor revărsa peste lume atunci când vor deveni și ei bogați.

Tocmai s-a încheiat, sub auspiciile ONU, a 5-a Conferință internațională la nivel guvernamental a celor mai sărace 46 de țări ale planetei. Eveniment important, cu dispreț ignorat de guvernanții, media și opinia publică ale bogaților (campionatele de fotbal sunt în plină fierbere, cine să aibă timp?…). Doar este vorba de niște țări amărâte, care reprezintă 1% din PIB-ul global, dar 13% din populația planetei și 40% din săracii planetei. Pentru informarea voastră, jumătate din săracii planetei provin din doar 5 țări (India, Nigeria, Republica Democratică Congo, Etiopia și Bangladesh). Și, cu toate că manifestări de genul acesta s-au desfășurat cu regularitate decenală în ultimii 50 de ani, se pare că și aceasta va sfârși învăluită în același abur de promisiuni deșarte și speranțe înșelate ca până acum.

Am condus mai multe societăți comerciale în care aveam parteneri și, mai cu seamă, clienți occidentali. Ceva ce m-a nedumerit, chiar indispus la început, a fost modul în care „își băgau nasul” în toate detaliile, dorind să știe tot și să vorbim despre tot. Pentru mine, creație de frunte a individualismului socialist, o astfel de atitudine era de-a dreptul insultătoare: „Cum adică, nu aveți încredere în mine?” Până când unul dintre clienți, cu mai multă glagore și mai multă răbdare, mi-a explicat pe îndelete: „Suntem parteneri până la capăt și avem mai multă experiență decât voi. Ne implicăm pentru a fi cu toții siguri că afacerea noastră comună este în perfectă regulă.”

Și este în regulă de 25 de ani. Ca om de afaceri, ce ți-ai putea dori mai mult? Dorești să fii „independent”, ca să trebuiască să reinventezi apa caldă, mersul pe jos și coada la cireașă? Sau accepți un parteneriat deschis și înțelept, care să fie benefic pentru ambele părți? Pentru mine, ce-a de-a doua opțiune a rămas singura și a funcționat, zeci de ani, aducându-mi beneficii de tot felul.

Se pare însă că la nivel de state, acolo unde intră în horă birocrațiile atotputernice, nu funcționează același gen de parteneriat. Desigur, se vântură argumente de tot felul. În primul rând, ni se spune că o țară, cu cât este mai săracă, cu atât este mai măcinată de corupție. Iar cei mai corupți sunt tocmai acei indivizi, politicieni sau acoliți, care trebuie să gestioneze fondurile primite cu titlu de ajutor, mai ales că pentru respectivele fonduri nu există o responsabilitate formală față de proprii cetățeni. Pe urmă, știm foarte bine că decidenții din țările dezvoltate, generatoare de fonduri, întruchipează tot ce este mai rușinos în atitudinea noastră față de „sărăcanii”, „pârliții” sau „flămânzii” care doar stau cu mâna întinsă.

Și care, mai nou, au neobrăzarea să dea buzna în Europa, încercând să profite în modul cel mai direct de binefacerile modului nostru îndestulat și civilizat de existență. Arătând cât de puțin ne pasă pe fond de soarta acestor amărâți porniți în bejenie fugăriți fiind de sărăcie, opresiune și conflicte, îi respingem cu două mâini și ne pregătim să construim nu o masă mai lungă, ci garduri mai înalte și mai solide, care să-i țină pe calici departe de tărâmurile prosperității noastre.

Pe ansamblu, mă declar profund dezamăgit de felul în care decurge întregul proces uriaș de asistență pentru dezvoltare. O.N.U se laudă cu succesul programelor sale, care din 1990 au redus – cică – la jumătate numărul celor care trăiesc în sărăcie extremă (adică, cu un venit sub 1 USD pe zi). Lăsând la o parte lăudăroșenia, constatăm că nu s-a petrecut de fapt mai nimic din ceea ce nu s-ar fi putut petrece fără prea mult ajutor extern. Iar ajutorul s-a întors în buzunarele primitoare ale firmelor internaționale, care în schimbul ajutoarelor, deja drămuite de nesătuii locali, au vândut produse „esențiale”. Iar creșterea veniturilor populațiilor au dus la creșterea puterii de cumpărare; adică, la consumul acelor gustoase și savante colecții de chimicale pe care sărmanii, în naivitatea lor, le asociază cu bunăstarea și prosperitatea.

Mai nou, o altă problemă se adaugă panopticului subdezvoltării și sărăciei: schimbările climatice. În acest punct al destinului nostru ca specie, nu contează nici cât negru sub unghie dacă acestea sunt provocate sau nu de activitățile umane. Adevărul evident este că gheața continentală se topește văzând cu ochii, oceanele se încălzesc și se acidifică, atmosfera se încălzește și ea și produce fenomene extreme, iar nivelul apelor marine se ridică încet și sigur. Iar principalii afectați sunt taman cei mulți și săraci, care nu au avut resurse pentru o dezvoltare sănătoasă și acum trebuie să facă față unor provocări fără precedent care, pentru unii dintre ei, sunt echivalente cu pierderea a tot ce înseamnă subzistența și cultura lor.

Concluzia este una singură și este evidentă: nu se mai poate cu tărăgănări de zeci de ani, nu se mai poate cu promisiuni aruncate în vânt, nu se mai poate cu cinismul superiorității născută din bogăție. Este nevoie urgentă de un parteneriat adevărat între cei bogați și cei nevoiți, de un spirit de frăție adevărată, născută din înțelegere și din compasiune profundă. Oricât de melodramatic ar suna acest apel, altul nu am disponibil; specia noastră este atât de numeroasă și de strâns conectată, încât orice spaimă de a lungi mesele și orice obsesie de a înălța gardurile sunt menite a diminua șansele noastre de a trece cu demnitate și cu minim de daune prin încercările pe care zbuciumatul secol 21 ni le pregătește.

E limpede: supraviețuim împreună sau pierim împreună!