Europa și călcâiul lui Ahile

Și trecu și 9 mai, zi festivă cu multiple conotații: europenii celebrează pacea și unitatea europeană, în timp ce Rusia și Belarus comemorează victoria din „Marele Război de eliberare a Patriei”. Dar acesta nu este decât un simptom mărunt, care de-abia acum a căpătat consistența unei Cortine de Fier.  Strâmtorată între apăsarea istoriei și provocările viitorului, Europa își descoperă acum, precum nemuritorul Ahile, vulnerabilitățile de tot felul care îi îngreunează existența.

Călcâiul  vulnerabil al lumii „civilizate” îl reprezintă încrederea sa (încă) nezdruncinată că supremația și dominația sa mondială este de neclintit, mai tare decât timpurile și chiar decât istoria. Lucrul acesta face ca ea să fie surdă și oarbă la schimbările rapide care se petrec în întreaga lume, modificând drastic echilibrele de putere la scară geopolitică. Iar în fața acestor schimbări, Europa îmi pare a fi într-o poziție dintre cele mai ingrate, marcată de scăderea impactului ei asupra politicii mondiale, pe fondul evoluțiilor culturale și sociale care par desprinse dintr-un destin aparte.

Putem chiar vorbi despre decadență. Nu sunt un  nostalgic, departe de mine regretul pentru acele vremuri când cântăreții stăteau lipiți de microfon (deși, fie-mi iertat, era un excelent mijloc de a-și arăta cu adevărat vocea…), dar ultima ediție a Eurovision, cea mai vizionată emisiune muzicală pe planetă, a ajuns să semene cu defilările de modă demente, în care modelele sunt îmbrăcate în scânduri sau în scutece. Cât despre inspirație sau despre valori emoționale, nu are rost să vorbim, întrucât totul este o sminteală în care contează doar aranjamentele „muzicale” și nenumăratele efecte de scenă, iar cântăreții aproape dezbrăcați sau îmbrăcați ca niște paparude (ei, „marele” câștigător, era echipat(ă,ți,te) întocmai ca un papagal cu fustiță…) sa agită precum viermii care nu au nici un scop în viață.

Și vă mirați atunci că o întreagă planetă privește cu nedumerire, chiar cu dezgust, la manifestările „artistice” ale Occidentului cel „civilizat”, tărâmul celor „100 de genuri”? În afară de vinurile franțuzești, pastele italiene, uleiul de măsline și muzeele care gem de atâta artă, Europa nu mai are ce oferi pe plan cultural tovarășilor săi întru umanitate. Pe plan economic, Europa gâfâie din rărunchi, afișând o „creștere” de 0,6%, penibilă și inutilă, care și aceea este cu greu forțată de către cei mai mincinoși statisticieni europeni. Desigur, menținerea (măcar) constantă a PIB-ului european înseamnă o uriașă putere de cumpărare, fiind generată de către Uniunea Europeană, a treia cea mai mare entitate economică a planetei.

Dar putem constata că azi, la doar 80 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, tabloul geopolitic s-a schimbat radical. Drastic chiar. Atunci economia și politica mondială era dominată de un căpcăun fără egal și fără măsură: Statele Unite ale Americii, care reprezenta 60% din economia mondială și avea o putere militară răspândită peste tot pe glob. Iar aliații săi jurați erau europenii, care se scuturau de ororile războiului și se pregăteau pentru cea mai prosperă epocă din îndelungata lor istorie. Epocă care, la scara istoriei privind, s-a terminat atât de repede, de parcă a fost un vis frumos.

Azi, Europa pare să fi dispărut de pe harta geopolitică. Conducerea centralizată a Europei este de o delăsare și o decădere vecină cu crima. Doar unii lideri europeni se mai dau în stambă pe ici, pe colo. Europa are un ministru de externe, dar pare că acesta își recapătă darul vorbirii doar din an în paști. S.U.A. nu mai impresionează pe nimeni, după ce nu au putut duce la bun sfârșit niciunul dintre războaiele sale de cotropire și de „chirurgie” planetară. Lumea „civilizată” se întrece în sancțiuni, privite ca „arme economice”. Sancțiuni care nu produc niciun fel de efecte semnificative. Programele nucleare ale Coreei de Nord și Iranului merg înainte, și cele două țări își continuă traiectoria independentă. Economia Rusiei pare s-o ducă mai bine decât înainte de război. Iar economia Chinei face față cu brio sancțiunilor mascate, diverse și rafinate, pe care partenerii comerciali și adversari politici le ascund sub tot felul de pretexte și de etichete.

Explicând foarte prozaic ce se întâmplă la scară planetară, am putea spune așa: nimeni nu se mai teme de americani și de europeni (vezi rușinoasele retrageri din Africa), iar toată lumea mai are nevoie de ei drept cumpărători ai diverselor produse, fără de care aceștia nu ar putea exista. Africa neagră, India, întregul sud-est asiatic se dezvoltă cu frenezie, dar nu prin contribuția S.U.A sau a Europei, ci prin forțe proprii și prin capitaluri cu precădere chinezești. Sistemul financiar mondial, bazat pe puterea economică a „celor 7” și prin statutul de zeu al dolarului american, este în schimbare rapidă, ducând apă la moara celor care, precum BRICS+, pun bazele unei noi ordini multipolare și multi-funcționale.

Îmi pare că S.U.A. și Europa nu  au priceput noile realități. S.U.A. își închipuie că, cu armata sa îndopată cu bani și dopată cu orgoliu, va putea continua să supună și să pedepsească pe oricine pe această planetă. Europa continuă probabil să-și închipuie că este suficient ca ea să apară pentru ca toată suflarea planetară să înțepenească în contemplație și admirație. Aceasta ar trebui să fie principala grijă a Europei, nu dezbaterile despre „cele 100 de genuri”: care este locul ei în lumea de mâine și ce atuuri mai are ea pentru a continua să figureze la loc de cinste în marele concert al națiunilor și competențelor.

Dacă nu, încrederea demăsurată în propria importanță și valoare riscă să nimicească Europa, precum pe Ahile propriul călcâi vulnerabil în fața morții.

Mihai E. ȘERBAN