Dihonia planetară

După cum ne-a prevenit Marshall McLuhan la vremea sa, omenirea a ajuns în stadiul de „sat planetar”, în care conceptul de vecinătate include întreaga populație umană a planetei. Sat în care, aș adăuga eu, fiecare știe totul despre fiecare. Sat în care indivizii găsesc noi căi de exprimare și de interacțiune, dar în care se pot exprima cu mai multă putere toate laturile întunecate ale naturii umane.

Satul planetar, a cărui tramă socială este definită de acele „social media” care înfloresc pe internet, a devenit locul predilect de întâlnire a indivizilor umani, care nu mai trăiesc în realitatea imediată, ci în realitatea virtuală construită cu ajutorul nenumăratelor terminale care s-au transformat în accesorii indispensabile pentru noi.  O fotografie extrem de relevantă (vehiculată, desigur, pe mediile sociale…) prezintă un grup de frumoși liceeni aflați în vizită la un muzeu. Marea majoritate se înghesuie pe băncuțele înguste, cu privirea înfiptă în ecranele telefoanelor,  parcurgând – a nu știu câta oară în ziua respectivă – postările de pe FB&Co, sau „scrolând” site-uri cu „țoale”. Trei dintre ei, în picioare, privesc picturile. Comentariu: „Ăștia sunt fraierii care și-au uitat telefoanele acasă”.

În general, indivizii se simt foarte confortabil cu postările lor menite să adune degețele albastre și inimioare roșii. Fiindcă toate acel postări sunt niște strigăte în pustiu, afișate în fața unor ochi virtuali și destinate unor urechi virtuale. Această depersonalizare a comunicării sociale și a transmiterii de informații, în general, face posibilă exhibarea cu putere a celor mai întunecate fațete ale complicatei personalități a speciei noastre

Vorbesc aici despre: căutarea obsesivă a senzaționalului, temerea exacerbată de rău, promovarea agresivă a propriilor păreri, atacarea nemiloasă a tuturor celor care exprim păreri contrare, denigrarea și batjocorirea, pe orice cale, a oponenților de opinie. Spațiul danubiano-pontic (nu mi-e limpede dacă ar trebui să includ aici și spațiul carpatic) mai are o meteahnă, de rumâni inventată: „a face mișto”. Ceea ce înainte se făcea pe la spatele persoanei vizate, pe la garduri, porți și șanțuri (dar era destinat măcar unor urechi private) acum a devenit un odios proces public în care, sub protecția anonimității, mizeriile sunt etalate, difuzate și propagate fără reținere și fără rușine.

Și nu mă refer doar la „dezbaterile” (bălăcărelile) politice sau la mutrele și popourile vedetelor… Ar fi de dorit ca măcar într-un singur domeniu să ne păstrăm echilibrul și bunul simț, anume în difuzarea și transmiterea informațiilor care au legătură cu starea planetei și cu viața noastră aici.

Fiindcă… coincidență?… întâmplare?… foarte de curând au fost publicate două studii științifice, ambele „cu bătaie” pe deceniile care urmează, cu un imens impact asupra  vieții noastre.

Mai întâi a fost un studiu, publicat de profesoara Valentina Zharkova, de la Universitatea Northumbria, care prevede că în acest an Soarele va intra într-un „Mare Minim Solar” care, spre deosebire de minimele care se înregistrează la un interval de 11 ani și durează în medie un an, se va întinde pe durata a 30 de ani, fiind asemănător cu „Minimul Maunder” (1650 – 1710) sau cu „Minimul Dalton” (1780 – 1830). În respectivele perioade, pe fondul reducerii sensibile a activității solare, în emisfera nordică s-au produs mini-glaciațiuni, cu răciri semnificative, cu ierni deosebit de geroase și cu sezoane agricole dezastruoase.

Deci, păzea, nici vorbă de încălzire globală! Urmează o răcire globală, care ne va face să mergem la plajă cu șubă, iar în loc de ochelari de soare vom purta cagule de lână (lumbersexualii sunt scutiți, datorită bărbii groase, dar în schimb ei sunt cei care vor trebui să meargă în pădure după lemne!).

Celălalt studiu despre care fac vorbire aparține Organizației Meteorologice Mondiale și se întemeiază pe serii statistice începute în 1755, când a început studierea regulată a activității solare (de altfel, activitatea solară este fenomenul de mediu cu cea mai îndelungată studiere în istoria științei). Părerea savanților implicați în realizarea studiului este că activitatea solară nu se reflectă automat în situația climatologică a Terrei – de pildă, cel mai călduros deceniu înregistrat vreodată este cel tocmai scurs, el fiind caracterizat de o activitate mai degrabă modestă a astrului zilei.

Iar datele statistice par a ne prezenta un tablou îngrijorător: dacă până în jurul anului 1880 a existat o corelație foarte limpede între ciclurile solare și temperaturile de la suprafața Terrei, în secolul al XX-lea este extrem de vizibilă o decuplare între cele două serii statistice (intensitatea ciclului solar, măsurată prin numărul de pete solare, și temperatura suprafeței terestre). Mai ales după anul 1970, temperaturile suprafețelor terestre și marine crește continuu, fără nicio legătură cu maximele și minimele ciclurilor solare. Mai ales după 1980 prăpastia care se cască, flămândă, între activitatea solară și temperaturile de suprafață ale planetei poate să ne dea fiori dintre cei mai zguduitori.

Concluzia este una singură: după jumătatea secolului al XX-lea a intrat în scenă un jucător, care nu este nou – umanitatea – dar a cărui putere de a altera funcționarea mediului natural depășește acum, în mod dureros, priceperea de a înțelege ceea ce se petrece în jurul său și, încă și mai tragic, capacitatea sa de a lua măsurile potrivite în situațiile respective.

Și acum, intră în scenă  spiritul de mahala, pe care mediile sociale l-au ridicat pe noi culmi ale măiestriei mitocănești. Fiindcă mitocanul oricum nu înțelege mai nimic din ceea ce se întâmplă – vezi bine, nu are legătură directă cu fotbalul, micii și berea… El știe ceva ce a învățat în eonii de evoluție umană: nu contează dacă adversarul tău are sau nu dreptate, ai câștigat partida dacă reușești să-l ridiculizezi pe o cale sau alta. Cu ceva ore în urmă, un politician făcea mișto de oponenții politici, comparându-i cu personaje din „Cartea Junglei”. Și… ghici ce?… asta a fost o veste de prima pagină!

În consecință, pe zvonerii și răspândacii de pe mediile sociale nu-i interesează adevărul, ci doar mica lor victorie penibilă și ridicolă, obținută prin mișto ieftin. Dezbaterile științifice sunt pentru ciudații aceia îmbrăcați cu halate scrobite, care-și pierd timpul în laboratoare sau în fața computerelor. Ce ne interesează pe noi dacă va fi mai cald, sau mai frig, sau mai nicicum, câtă vreme mai găsim câte ceva să producem o bere mulțumitoare?

Să încerci să porți o dezbatere serioasă în aceste condiții este o Golgotă morală și intelectuală. Fiindcă, dincolo de consensul general asupra pruncilor, cățelușilor, pisicuțelor, floricelelor și sălbăticiunilor, activitatea de pe mediile sociale este o imensă dihonie, care ucide șansa noastră de a înțelege ceva din ceea ce se întâmplă pe modesta noastră planetă.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.