Darwin al furnicilor

Faptul că omul este o parte a naturii, separându-se din sânul acesteia în cursul unui proces îndelungat, era cu desăvârșire străin la începutul secolului al XIX-lea. Gândirea fixistă și mecanicistă se făcuse stăpână pe spiritele omenești, ajutată și de doctrinele religioase care nu puteau accepta decât o lume imobilă, creată „la comandă”. A fost nevoie de spiritul vizionar al lui Charles Darwin, care în 1859 a dat o lovitură copleșitoare atitudinilor obscurantiste, prin publicarea lucrării sale monumentale „Despre originea speciilor”.

Umanitatea a trebuit să aștepte 150 de ani până când un savant a putut merita porecla de „urmaș natural al lui Darwin”. Edward O. Wilson (foto), născut în 1929, a dat dovadă de o pasiune neostoită pentru studierea mediului natural. Un accident care i-a redus mult acuitatea vizuală a ochiului drept l-a forțat să acorde atenție sporită insectelor, intrând astfel în lumea fascinantă a insectelor sociale, cu precădere a furnicilor. A descoperit și descris personal peste 400 de specii de furnici, după care are revelația care-l va lega definitiv de ideea de evoluție: ființa umană se integrează în arborele vieții terestre nu numai biochimic, genetic sau ecologic, ci și din punct de vedere etologic. Ceea ce înseamnă că comportamentul său social este similar cu comportamentul social al tuturor formelor de viață care l-au precedat în lunga filogenie terestră.

Filosoful și eseistul Gabriel Liiceanu a adus un competent și emoționant omagiu celui care a fost „omul furnicilor”, numindu-l „cel care ne-a deschis mintea”. Și mă simt nevoit să cuget asupra unei astfel de categorisiri. Fiindcă entomologul care a devenit un corifeu al evoluționismului nu a reușit să ne deschidă tuturor mintea. Mintea multora dintre noi a rămas la fel de îmbâcsită și de încuiată, la fel de atrasă spre distracțiile futile și ignobile pe care ni le oferă traiul nostru îmbuibat.

Noi trăim într-o lume cu intelectul fracturat, în care despre Ianis Hagi se scrie mult mai mult decât despre un savant atât de important cum a fost  Edward O. Wilson. Or, el ar fi trebuit să fie pe toate canalele de știri, ocupate mereu numai de scandaluri mizerabile și de distracții grobiene fiindcă el, din cunoașterea profundă și plină de iubire pentru mediul natural, a lansat două inițiative universale (la scara planetei, desigur) de o extremă importanță.

„30 până în 30”. Wilson a inspirat această inițiativă îndrăzneață, prin care li se cerea statelor lumii să aloce, până la orizontul anului 2030, 30% din teritoriul lor pentru protejarea mediului natural și salvarea biodiversității. Criticii, ridicând capul din tabăra buldozeriștilor distrugători de natură, au reacționat amintindu-și de „drepturile băștinașilor”, care – culmea cinismului! – în acest fel ar fi fost afectate mai mult decât distrugerea sistematică a mediului natural pentru înființarea de monoculturi.

„50 până în 50”. Cunoscând adevăratele dimensiuni și fragilități ale biodiversității mediului natural, „omul furnicilor” a propus în 2014 ca statele, în bună înțelegere, să aloce 50% din suprafața planetei  (inclusiv suprafețele mărilor și oceanelor) pentru protejarea biodiversității copleșitoare a regnului viu – chiar el a socotit peste 1,9 milioane de specii, iar numărul crește continuu, pe măsură ce omenirea asaltează mai abitir reduta mediului natural.

Edward O. Wilson a reprezentat cea de-a treia etapă a afirmării evoluționismului. Prima a fost etapa afirmării, începută de lucrările lui Darwin și ale savanților care i-au urmat. A doua a fost sinteza evoluționism – genetică, între 1920 și 1950, care a adus noi argumente, mai detaliate și mai exhaustive, în favoarea existenței acestui proces de devenire a materiei vii. A treia etapă, pe care am putea-o numi „etapa sociobiologică”, începe în 1975 cu publicarea viziunii lui Wilson asupra viului („Sociobiologia – noua sinteză”). De maximă importanță este modul în care el dezvoltă o idee care acum nu mai șochează în niciun fel: societatea omenească este rezultatul unei evoluții bioculturale, în care evoluția genetică și cea culturală s-au întrepătruns, s-au potențat sau – dimpotrivă – au acționat în mod divergent.

Conform teoriei  bioculturale, înseși religiile au apărut printr-un astfel de mecanism. Pe plan biologic, al individului, sentimentul religios este reflexul angoasei în fața tabloului înspăimântător al naturii inexplicabile, ceea ce împinge ființa umană să imagineze entități cu puteri supranaturale. Pe plan social, religia este un instrument evolutiv, cu rolul de închegare și uniformizare a colectivităților umane, de armonizare a lor, rezultând astfel un evident avantaj evolutiv; care a și făcut, în fapt, ca omenirea să devină rapid specia zdrobitor de dominantă în ecosfera planetară.

De unde și nevoia inițiativelor mai sus amintite. Care, precum zisele unui personaj biblic, au fost vorbe aruncate în pustiu. Fiindcă omenirea nu dorește cu niciun preț (mai ales, plătit de ea!) să renunțe la privilegiile pe care și le-a atribuit în virtutea imaginarei sale descendențe divine. Religiile, care i-au permis speciei noastre să devină prădătorul planetar suprem, sunt acum principalul obstacol în asumarea rolului imperativ al umanității, acela de partener înțelept ale mediului natural.

Când omenirea va suferi, vor fi la adăpost doar furnicile, de la care a plecat toată această poveste…

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.