Vom pieri pe limba noastră

De peste 35 de ani mă încăpățânez să vorbesc celor din jur despre ceea ce, la vremea începuturilor, numeam pompos „criza ecologică mondială”. Am făcut din acest subiect tema tezei mele de doctorat, de puțini apreciată și de mulți ignorată. Astăzi, cu întregul cortegiu de cunoștințe neașteptate și de studii neconformiste pe care le-au adus anii din urmă, pot afirma cu deplină încredere că imaginea noastră despre criza ecologică mondială este tragic parțială, periculos de complexă și înfricoșător de gravă.

Timp de secole – milenii, de fapt – de la apariția sa pripită pe această planetă, omul a trăit cu ideea greșită că mediul natural este infinit, cu resurse nelimitate și cu o capacitate nelimitată de a suporta excesele omenirii pornite în cursa dezvoltării. Ca să înțelegeți ce înseamnă „exces”, un calcul simplu: omul preistoric avea nevoie de 2000 kcal pe zi, pe care le obținea din resursele aparent nelimitate ale planetei. În ziua de azi, traiul „modern” necesită o cantitate de energie de cel puțin 30 de ori mai mare, fapt care face ca obținerea energiei – pe orice cale posibilă și imaginabilă – să devină activitatea cea mai importantă a umanității. Și, dacă se poate, dorim să avem la dispoziție ceea ce a devenit marota politicienilor inepți și a consumatorilor nepăsători: energie nesfârșită și, pe deasupra, și „curată”!

Să vă intre bine în cap: nu există energie curată! Există doar energie al cărei proces de producere este mai puțin dăunător pentru mediul natural decât cele obișnuite în ultimele două secole. Este greșit să spui că energia eoliană, fotovoltaică sau obținută prin fisiune ori fuziune atomică ar fi „curate”. Dacă susținem așa ceva, înseamnă că balamalele logicii noastre sunt serios slăbite, dacă nu cumva ușile sunt complet smulse din țâțâni! Orice instalație de captare a energiei solare sau de smulgere a energiei din pântecul materiei (fie și numai prin extragerea ultimei vedete energetice – „hidrogenul alb”) necesită resurse materiale, care sunt extrase din mediu, și implică un proces de producție ale cărui efecte negative asupra ecosferei planetare nu pot fi evitate.

Mai mult, niciuna dintre aceste „miraculoase” soluții de producere a energiei nu are un randament superior de 50%. Ceea ce înseamnă că energia utilă (cea care iese din instalație) este rareori egală cu energia care se pierde în procesul de producție. Cercetați randamentul maxim al câtorva metode „clasice” de producere a energiei: cărbune – 45%, gaz natural – 50%, energie nucleară – 37%, panouri solare – 20%, turbine eoliene – 45%. Până și mult-așteptata fuziune nucleară nu va depăși randamentul fisiunii nucleare, fiind superioară doar ca abundență a materiei prime (hidrogen) și datorită lipsei unor deșeuri nocive. Halal energie „curată”!

Dar oare ce se întâmplă cu energia care este generată, dar nu poate fi transformată în energie utilă? Prostănacul de serviciu va răspunde cu nonșalanță: „Aa, nimic… Se duce de nebună în mediu…” (ați văzut vreodată turnurile de răcire ale unei termocentrale sau ale unei uzine nucleare?). Poate acum înțelegeți ce vreau să vă explic: oricât de „curată” vi s-ar părea o formă sau alta de energie, ea poate fi catalogată astfel doar din punctul de vedere al impactului direct asupra mediului produs de procesul de generare. Aș dori, deci, să clarificăm foarte apăsat un subiect extrem de important: din punct de vedere al poluării termice a mediului nu există „energie curată”! Orice utilizare a energiei pentru nevoile umane produce poluare termică a mediului, atât în procesul de generare, cât și în cel de transport, distribuție și utilizare.

Nu este posibil ca cei care au iubit cât de cât școala să nu-și amintească de „efectul termic al curentului electric”. Orice utilizare a curentului electric – chiar și obținut pe cale „curată” – generează căldură, fie că vorbim despre încărcarea telefoanelor mobile, utilizarea uscătoarelor de haine sau a întregii liote de electrocasnice, inclusiv instalațiile de aer condiționat, fără de care nu ne mai putem imagina viața. Și nici nu mai pomenim de procesele industriale uriașe, care toate folosesc motoare electrice – adevărate generatoare de căldură! (De asemenea, cei care au trecut prin școală, luați și citiți câte ceva despre al doilea principiu al termodinamicii!).

Îmi vine în minte un străvechi și înțelept proverb românesc: „Fiece pasăre pre limba ei piere.” Cu alte cuvinte, într-o interpretare modernă, fiecare ființă, comunitate sau națiune va rămâne până la capăt în paradigma fundamentală a existenței sale. Și așa va pieri. Sau, mai tragic, tocmai acea paradigmă o va conduce spre suferință, decădere, moarte…

Care este „limba” pe care o vorbește acum umanitatea? Este limba îmbogățirii (acumulare de valori materiale) fără limită și fără rușine. Este limba unui jaf fără milă și fără umbră de moralitate asupra mediului natural, care „există acolo” doar pentru a hrăni poftele nemăsurate ale unei omeniri care se înmulțește precum bacteriile într-un vas de laborator. Este limba unui dezinteres suveran, a unei nepăsări criminale față de nevoia de protejare a mediului. Este limba unui tembelism împins până la extrem al indivizilor, organizațiilor, colectivităților și națiunilor în raport cu agenda din ce în ce mai încărcată a problemelor climatice și în raport cu responsabilitatea umanității față de această problematică. (Foarte recent, un important candidat la funcția de președinte al României afirma, cu candoare, că omul nu contribuie la încălzirea mediului planetar… că tot vorbeam mai devreme de țâțânile logicii…).

Până una-alta, să ne bucurăm și să dăm chiote: prosperitatea umanității, măsurată prin prisma consumului global de energie, a atins noi culmi. De când cu „încălzirea globală”, consumul mondial de energie a crescut într-un ritm de 2,5–3% anual. În 2024, creșterea a fost de 4,3%, ca urmare a temperaturilor ridicate din India și China, fapt care a impus utilizarea disperată a instalațiilor de climatizare. Și nimeni – dar chiar nimeni – nu a înțeles că, automat, a crescut poluarea termică a ecosferei, poluare care este cel mai tăcut ucigaș al umanității, un ucigaș de care nu putem scăpa nicicum, fiindcă Terra se află într-un imens termos cosmic (vidul din jurul planetei).

Omenirea trebuie să abandoneze atitudinile copilărești, de căutare a „energiei verzi” sau „curate”. Problema majoră nu este producerea energiei, ci utilizarea ei cu frenezie sinucigașă. (Se mai vehiculează și soluții fanteziste cu captarea energiei în spațiu și transmiterea ei pe Terra – ați înțeles acum absurditatea?). Trebuie să începem imediat o căutare febrilă a soluțiilor de eficientizare a producției și consumului de energie, pentru a împiedica sufocarea umanității în propriul leagăn (sau în propriile-i mizerii…).

Dacă nu, credeți-mă: vom pieri pe limba noastră.

Mihai E. ȘERBAN