Despre sex, suferință, moarte. „Un pitic atât de mic…”

„… făcea baie-ntr-un ibric/ De săpun s-a-mpiedicat / Și piticul s-a-necat.” Toți cei din generația mea trebuie să-și amintească (dacă nu-i trădează memoria, desigur…) această poezioară stupidă, prezență inevitabilă în curicula de grădiniță. La final, trebuia să mimăm durerea prin cuprinderea obrăjorilor în palme și legănarea energică a capului. Și trebuia să accentuăm dramatismul: „Vai, vai, ce păcat / Că piticul s-a-necat!”

Nu am verificat, dar sunt aproape sigur că în curicula de ultimă oră a grădinițelor această poezioară măcinată de un dramatism extrem nu mai figurează. Și pe bună dreptate, veți spune, ea este violentă, cu o acțiune foarte scurtă, dar încheiată cu moartea tragică a personajului principal. În consecință, piticul ghinionist a fost exclus, pe motive de sensibilități și periculozități, din repertoriul grădinițelor. Tot în aceste locuri simandicoase este exclusă interjecția „vai” care, ce să vezi, exprimă durere, suferință, contrariere, în timp ce cosmopolitul „wow” exprimă doar surprindere, fericire și extaz (uau!)

În schimb, în acele vremuri violența era mult mai străină vieții noastre decât în zilele de acum. Războaiele erau trecute demult, concetățenii erau cuminți și așezați, dacă la cinema venea un film „cu bătăi” era vorba despre rare filme cu cowboy și câte un Fantomas rătăcit. Existau lupte cu mâinile libere sau împușcături, dar nu vedeam mai niciodată sânge curgând sau cadavre zdrobite și desfigurate. Azi, până și desenele animate destinate copilașilor colcăie de o violență înrăită și isterică, iar peliculele destinate adolescenților și adulților excelează în violență de tot felul, în care valuri-valuri de sânge curg neîngrădite (s-a ajuns chiar la redarea exploziei de picături de sânge din momentul în care un glonț lovește un corp omenesc – ați remarcat câte dintre victime sunt împușcate drept în cap? – iar noi ne extaziem: „uau, ce meseriaș!”)

În acele vremuri, sexul era absent de pe ecrane sau era adus în discuție doar prin priviri romantice, apropieri discrete și sărutări caste. Multlăudatul film „La Ciociara” (1960) ne-a oferit unul dintre primele violuri ale cinematografiei și i-a zguduit pe spectatori prin violența crudă. Azi, scenele de sex abundă în filme, cu nuditate mai mult sau mai puțin totală.

Să nu vă închipuiți că am vreo nostalgie partizană pentru acele vremuri. Lumea este așa cum este, evoluția ne duce acolo unde se deplasează locul comun al tuturor indivizilor umani. Eu sunt doar un modest observator a ceea ce se întâmplă și, ocazional, îmi exprim părerea proprie. Iar părerea mea, chiar acum, și în acest domeniu, este că trăim cu toții într-o oribilă, grasă și criminală ipocrizie.

Care sunt domeniile de interes ale ființei umane? Căutați pe Google (în limba engleză, desigur). Ierarhia este aceasta: sex+familie 13 miliarde referințe, hrană 9,9 miliarde, securitate 5,9 miliarde. Toate celelalte domenii de interes vin mult în urma acestor trei. Dacă la domeniul „legitim” al sexului adăugăm mulțimea de surse integral și neîngrădit accesibile care prezintă imagini și clipuri care de care mai explicite, constatăm că acesta este poate domeniul cel mai bogat în surse. Statistic vorbind, relația între sexe este cel mai important lucru în existența unui individ. Mai important decât familia, decât școlile, decât slujbele, decât pasiunile (am spus statistic, suflete de gheață, nu săriți pe mine cu criticile!) 

Iar noi ce facem? Le punem copiilor telefonul sau tableta în mână de la vârsta de 2 sau 3 ani și le dăm liber la căutat. Și neglijăm (suntem ocupați, avem cariere, avem hobby-uri, avem de mers „la sală”, avem de „ieșit în week-end”) faptul că după o anumită vârstă, destul de fragedă, sexul este principala preocupare, câteodată singurul interes intens al copiilor noștri. Uităm cu criminală nepăsare momentele noastre de fierbere febrilă, când fiecare celulă a corpului nostru părea să aibă ochi, mâini și gură? Uităm lacrimile fierbinți vărsate pe pernă, fiindcă simțeam că nimeni din această lume nu ne poate înțelege dorul și aleanul? Fără îndoială, uităm.

Personajul lui Robin Williams („Societatea poeților decedați”), profesor într-un colegiu de elită, le vorbește studenților: „Dragostea, romantismul… acestea ne fac să trăim”. Lucian Blaga pune pe buzele unui tânăr minunata metaforă: „ Jocul și înțelepciunea mea este dragostea.” Iar deciziile în acest domeniu al existenței umane este pus, cu ipocrizie, în mâinile unor persoane care au pierdut demult înțelegerea fenomenului, prelați cu barba răsfirată și politicieni cu cravata pastelată. Pentru ei sexul nu este crugul existenței, ci o activitate plăcută practicată cu seminariști fragezi și amante burdușite cu silicon.

Nu avem dreptul să hotărâm ce trebuie să învețe generația tânără despre dragoste, sex și romantism, câtă vreme noi am uitat ce înseamnă aceasta. Trebuie să ne îngrijim ca ei să se poată apropia de acest domeniu în cunoștință de cauză, nu aruncându-se în riscuri neștiute care le vor otrăvi sufletele și le vor frânge destinele (România este campioana europeană a mamelor minore). Dacă tot vorbim despre responsabilitatea noastră, nu avem dreptul să batjocorim preocupările pentru sănătatea acestei planete, atâta vreme cât nouă nu ne pasă de viitor și de moștenirea pe care o lăsăm urmașilor noștri.

La fel, le arătăm copiilor pe toate căile tone și tone de moarte crudă și sângeroasă. Și uităm cu criminală ipocrizie că de fapt începem să murim atunci când aflăm că moartea există. Moartea se strecoară în viețile noastre de la o vârstă foarte fragedă, atunci când ne moare cinteza din colivie, sau cățelușul secerat de parvoviroză, sau iepurașul din cușcă, sau un bunic măcinat de boală. Pentru ce trebuie oare ca toate acestea să fie întărite, zi de zi, într-o civilizație în care moartea a devenit distracția preferată a maselor?

Așa dorim să ne creștem copiii? Ascunzându-le că moartea există, că suferința există, că plăcerea există, că sexul există, că relațiile între sexe există? Fără să-i pregătim cu adevărat pentru înțelegerea și acceptarea acestor realități? Sărmanul pitic, a murit degeaba!

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.