Un minut și jumătate

Ce sau câte puteți făptui într-un minut și jumătate? Sau, pentru mai multă rigoare, în 90 de secunde? Mai nimic, să fim serioși… Până și cititul acestui modest editorial vă ia mai mult de atât! Dacă el vă mai alimentează și niște gânduri, ehei… mai mult de 10 ori timpul acesta trece fără să bagi de seamă! Și dacă, totuși, vă spun că ne aflăm la 90 de secunde de dezastrul total, de anihilarea deplină?!

Ca să nu vă speriați prea tare, precizez că aceasta este o metaforă. Desigur, deplin legată de evenimente reale și de situații concrete; dar totuși, o metaforă. Este vorba despre „Ceasul Apocalipsei” („Doomsday Clock”), ceasul-metaforă creat în 1947 de „Bulletin of Atomic Scientists” pentru a oferi o perspectivă asupra riscului de auto-anihilare a umanității. Vestea proastă este că, dacă la acel moment limbile ceasului erau poziționate la 7 minute înainte de miezul nopții, iar în 1991 – după „încheierea” cursei înarmărilor – depărtarea ajunsese chiar la 17 minute, începând cu ianuarie 2023 ele sunt staționate la un minut și jumătate. 90 de secunde, timp în care de-abia ați avut timp să citiți aceste două  paragrafe introductive.

Și nu vă culcați pe o ureche: metaforă sau nu, o analiză obiectivă ne arată că „Ceasul Apocalipsei” nu se înșală. Situația geo-politică pare că se află într-o continuă deteriorare. Momentul de mare optimism din 1991, când ceasul buclucaș a sărit înapoi atât de consistent, nu s-a mai repetat până în zilele noastre. Este adevărat: teroarea nucleară de atunci ar fi putut cu adevărat aduce omenirea la cvasi-extincție; dar avem acum dovada peremptorie că acea bucurie scurtă, entuziasmul care a cuprins Occidentul după ce „Imperiul Răului” (U.R.S.S.) părea definitiv aruncat la lada de gunoi a istoriei, nu au fost decât auto-amăgiri, himere fără consistență.

Lumea occidentală era obișnuită ca întreaga viață a omenirii să se învârtă în jurul său, să înceapă cu interesele sale și să sfârșească cu acțiunile sale. În cei 30 și ceva de ani trecuți de atunci s-au petrecut în lume schimbări uriașe, pe care doar occidentalii cu privirile cufundate în strălucirea ecranelor și profunzimile căruciorului de hypermarket (de fapt, zdrobitoarea majoritate…) nu le-au văzut. După ce părea că, la capătul unei lungi așteptări, modul de viață occidental este în sfârșit triumfător și că valorile de bază ale democrației și moralei occidentale se vor răspândi ca un incendiu în fiecare colțișor al planetei, a urmat o cruntă și derutantă dezamăgire.

Părea că urmează un mileniu de aur al prosperității întemeiate pe modul de producție capitalist, cu tehnică sofisticată și productivitate amețitoare, cu noi și noi avânturi pe calea științei și tehnologiei, cu o prosperitate  care va atinge toate comunitățile și căminele oamenilor. Și credeam sincer, unii dintre noi, că acest proces va deschide minți, va îmblânzi inimi și va lumina spirite. Chiar și ale noastre, occidentali bogați și evoluați, care – încă  – ne considerăm stăpânii lumii (știați că, în decursul istoriei , doar 22 dintre cele 195 de state ale planetei au scăpat neatacate de Marea Britanie?).

Fără îndoială, prosperitatea este aici, o simțim din plin și ne bucurăm de ea. Ca niciodată în istoria umanității, atât de mulți au atât de mult, încât însăși ecosfera planetară geme adânc sub povara poftelor descătușate ale oamenilor. În acest context, așteptările progresiștilor din lumea occidentală au fost grav înșelate; în locul unui mileniu de aur pare să sosească un mileniu de aguridă, marcat de frământări sociale și politice, cu urmări greu de prevăzut, cu tensiuni naționale și geopolitice imposibil de dezamorsat. O listă de-a valma: Rusia/Ucraina, Armenia/Azerbaijan, Israel/Palestina, Siria, Turcia, Irak, Iran, Pakistan/India, Myanmar, China/Taiwan, Coreea de Nord,  Japonia/Rusia, China/Japonia, China/Filipine (asupra Mării Chinei de sud), China/India, Yemen, Somalia, Etiopia, Sudan, Ciad, Nigeria, Niger, Burkina Fasso, Mali, Mauritania, Congo, Rwanda, Venezuela/Guyana. Plus Europa Occidentală și S.U.A., sub asaltul continuu al migranților. Plus asaltul nemilos al drogurilor, care riscă să nimicească atât de multe ființe umane. Plus strădania jandarmului planetar (S.U.A.) de a-și păstra poziția, cu  prețul uneltirilor și agresiunilor de tot felul. Ca să nu mai punem în pomelnic nemulțumirea populației din „lumea civilizată”,  divizarea dureroasă și periculoasă sub diverse stindarde ideologice.

„Mileniul de aur” a pornit cu stângul.  Și evoluția „Ceasului Apocalipsei” stă mărturie: în 33 de ani, siguranța umanității în fața unei catastrofe globale a scăzut cu 91%! Cu asta, a scăzut și încrederea într-un viitor făurit după chipul și asemănarea „omului civilizat”. Realitatea ne arată că „ceilalți” nu sunt prea impresionați de realizările noastre: în Africa sub-sahariană occidentalii sunt alungați ca o pacoste, iar în Suedia (incredibil!) cetățenii au ajuns să poarte veste anti-glonț în spațiile publice! În acest timp, februarie 2024 este a noua lună la rând care stabilește un record de temperatură ridicată, punând grave semne de întrebare asupra evoluției viitoare a climei mondiale.

Așa cum declar fără să obosesc (când vine vorba despre criza climatică): „Toate sunt legate de toate”. De obicei, mă refer la fenomenele climatice. De această dată, sunt constrâns să recunosc că viața umanității a devenit un mare circ, în care totul este la vedere și toate conexiunile posibile și imaginate sunt aduse în atenția tuturor, cu mult zgomot.  Ignorând că, în felul acesta, se lucrează la cea mai periculoasă dintre sciziunile umanității: aceea dintre Occident și restul umanității.

Mă tem că nu voi apuca vremurile când „Ceasul Apocalipsei” se va îndepărta de fatidicul „0”. Rămân cu bucuria că am trăit cea mai fierbinte, intensă și bogată perioadă de până acum din istoria umanității.

Mihai E. ȘERBAN