Ultimul Crăciun

Recent, știința terestră a reușit o performanță care poate părea imposibilă – doar că știm cu absolută certitudine că ea s-a petrecut exact așa cum v-o descriu aici. Sonda spațială OSIRIS-Rex a fost lansată de pe planeta noastră, aflată în mișcare (precizare necesară pentru cei care încă cred că Pământul e o clătită care plutește… undeva…), către asteroidul Bennu, aflat și el în mișcare (100.800 km/h).

Sonda are un impact controlat cu asteroidul, colectează o cantitate de material solid, pornește iarăși la drum, se intersectează cu Pământul aflat în mișcare (o nimica toată, 108.000 km/h…mai adăugați mișcarea de rotație 1600 km/h…), trimite cu precizie capsula prețioasă într-un deșert din Utah, după care își continuă „vânătoarea” după un alt asteroid! O adevărată capodoperă științifică și inginerească, care ar trebui lăudată de toate gurile. Și, mai ales, ar trebui înțeleasă și prețuită la întreaga sa valoare și importanță.

Lucru care – deloc surprinzător – nu se petrece. Fluxurile de știri vorbesc despre aceste minunate realizări științifice și tehnologice doar în măsura în care au spațiu de umplut între crime, războaie, catastrofe, sport, mondenități și picanterii (vă las pe voi să completați lista, probabil știți mai bine decât mine…). După ce școlarii din întreaga lume (până și cei din școlile confesionale, sau islamice) au materii consacrate studierii științei, la vârsta adultă pare să se instaureze o lâncedă  autosuficiență în ignoranță încăpățânată și credulitate absurdă, al cărei corolar este mereu același: „Eu nu cred în știință…”

Este simplu de înțeles. Suntem increduli, sau pur și simplu dăm nepăsători la o parte tot ceea ce nu înțelegem. Ba, cei mai îndrăzneți dintre noi pun și de un mișto sau de o caterincă, parcă dorind să exemplifice cât de adânci sunt smârcurile fetide în care se poate bălăci spiritul uman. Dar realitatea este aceeași: indivizii umani se concentrează aproape integral asupra măruntelor lor probleme tipic umane, născute din măruntele lor ambiții de glorie, mărire sau îmbogățire, pe marile frici legate de securitatea neînsemnatelor lor persoane, pe cătarea obsesivă a unei fericiri despre care ei habar nu au cum ar trebui să arate.

Circulă de la o vreme pe internet o glumă cu tâlc: „După milioane de ani de evoluție, omul a atins punctul în care este mai prost decât telefonul său”. Și individul de rând nu este doar inferior telefonului său, ci și televizorului său, computerului său, automobilului său sau centralei sale termice. Inferior, desigur, este o metaforă, generată de incapacitatea respectivului individ de a înțelege principiile științifice pe care se  întemeiază acele minunate creații, și pe imposibilitatea sa de a urmări meandrele tehnologice ale creări respectivelor obiecte.

În schimb, individul uman care nu înțelege din ceea ce folosește cu sârg mai mult decât înțelege un șoarece care ronțăie o carte are opinii, concepții proprii, „raționamente” meseriașe – mai toate căpătate prin înțelegerea greșită sau distorsionată a fragmentelor găsite în cursurile de la „Academia Google”, sau primite de la nenumărații săi confrați aflați pe același nivel de neputință cognitivă. Iar această situație nu este periculoasă fiindcă nenumărații specialiști internauți sunt departe de adevărurile științei, ci fiindcă distorsionează grav adevărurile elementare ale existenței (vezi, ca exemplu, campania furibundă împotriva vaccinării, care acum duce la revenirea triumfătoare a bolilor pe care le consideram eradicate).

Avem o societate întemeiată pe știință și tehnologie, în care mai nimeni nu înțelege mai nimic din știință și tehnologie. Implicarea științei și tehnologiei în viața noastră cotidiană, precum și în însăși existența umanității globale este atât de mare și de omniprezentă, încât a devenit o realitate fundamentală, precum soarele pe cer sau aerul pe care îl respirăm. Dar noi continuăm să viețuim cu instincte făurite în epoca bronzului, singurul criteriu al „realizării” vieții continuând să fie lupta nesfârșită pentru „putere” Și continuăm să rămânem ignoranți față de marile adevăruri pe care știința ni le oferă cunoașterii. Și continuăm să dăm puterea umanității pe mâna unor ageamii, aleși nu fiindcă sunt deasupra marii mase de indivizi, ci fiindcă au reușit să impresioneze cumva respectiva masă. Carl Sagan  a spus-o deschis: „Acest amestec exploziv de ignoranță și putere, mai devreme sau mai târziu,  ne va exploda în față”.

Suntem la început de an și ne întrecem în urări calpe, toate menite să ne facă să aderăm la aspirații care ne sunt de fapt străine sau să sperăm că „neapărat” în acest an se vor împlini toate visele noastre. Eu am o singură urare de făcut: încercați să deveniți mai deschiși în fața fenomenului științei. Chiar dacă ceea ce are știința de spus pare neinteresant, sau lipsit de importanță. Astrofizicienii au explicat că Soarele nostru tutelar își va încheia existența peste 4 miliarde de ani, cu o explozie care va nimici complet planeta noastră. „Timp berechet” spun unii, cărora poate nu le pasă nici măcar ce vor face mâine.

Dar alți savanți afirmă că sfârșitul umanității este mult mai aproape, fiindcă ne aflăm în plină desfășurare a celei de-a șasea mari extincții a vieții pe planeta noastră, pe fondul modificărilor majore pe care activitățile umane le aduc în funcționarea ecosferei planetare. Și aici atingem un subiect fierbinte, cel în care neștiința generalizată și puterea prostească, fără discernământ și competență, pavează omenirii drumul spre iad. Știința a furnizat umanității puteri înspăimântătoare, iar omul se joacă cu ele precum un copil care vrea să distrugă, pentru plăcerea sa, tot ce atinge.

Cum se va sfârși „lumea”? Nu cu un scâncet, cum a prezis T.S. Eliott, ci cu o distrugere de mai mare groaza, care va face să pălească orice reprezentare a iadului creștin.

Ultimul Crăciun al umanității nu va fi deloc ușor de îndurat.

Mihai E. ȘERBAN