Triumful dictatorilor

Jandarmul Mondial s-a trezit din lâncezeala în care deceniile de prosperitate neatinsă păreau să-l fi scufundat. Și în fruntea sa se află, din nou, un clovn. Un clovn fără prea multă minte, dar cu ambiții de și mai puternică dominație mondială. Pe deasupra, clovnul are apucături despotice: prieteniile sale sunt doar „de interes”, dușmăniile sale sunt tratate cu înverșunarea maneliștilor de frunte.
Să vedem care este fișa postului unui dictator. În primul rând, el este „singur”. Adică, singur în fruntea unei structuri statale pe care o poate modifica și remodela după bunul său plac. Este singur atunci când stabilește liniile politicii internaționale și prioritățile economice („în timpul mandatului meu nicio centrală eoliană nu va fi autorizată”). Își alege singur colaboratorii interni și partenerii externi și face aceasta după chipul și asemănarea sa – aruncați doar o privire pe lista invitaților la ceremonia de învestire a lui Trump, cu mogulii media supuși și smeriți – inclusiv șeful TikTok – așezați la loc de cinste și cu populiști de dreapta răspândiți peste tot.
În al doilea rând, dictatorul are o încredere neștirbită în valoarea sa (megalomanie curată) și în capacitatea sa de a „face lumea să se învârtă”. Trump tocmai ce și-a lansat cu pompă portretele oficiale, cele care vor „împodobi” toate ambasadele americane din lume și toate birourile oficiale. În distribuirea pe mediile sociale, portretele respective sunt însoțite de un text sugestiv: „Intrăm în EPOCA DE AUR a Americii!”.
Nouă ni s-a cam aplecat de „Epoca de aur”. Am traversat una și a fost cel mai întunecat moment (la propriu și la figurat…) din istoria recentă a României. Se pare că publicul american, sau o „anumită parte” a sa, mai poate fi impresionat de o astfel de retorică. Care este prima treaptă a unei retorici revanșarde, agresive, contropitoare și nemiloase. Niciun membru al publicului nu va putea protesta față de abuzurile și agresiunile unui astfel de dictator: „Păi, doar adineori v-am promis Epoca de Aur!” Nici măcar nu e nevoie de poliție politică sau înscenări judiciare: treaba murdară este făcută de către acei membri ai națiunii care sunt hipnotizați de perspectiva măreață și strălucitoare a „Epocii de Aur”…
Statele Unite ale Americii sunt de fapt într-o neîntreruptă „Epocă de Aur”. De la ruperea lor formală de coroana britanică (1776), coloniile – care la început se înșirau de-a lungul coastei estice – au început să se extindă spre vest, ocupând sau „cumpărând” teritorii deținute de Franța și de Spania, precum și Statul Independent Texas. Deosebit de tragice sunt genocidul continuu și sângeros împotriva populațiilor native, precum și aducerea de milioane de sclavi negri din Africa, în scopul clădirii „celei mai mărețe națiuni a planetei”.
O națiune extrem de bogată, care a putut să jefuiască un continent întreg pentru a-și întemeia prosperitatea opulentă pe care toți o invidiem. O națiune îngâmfată, îmbătată de propria-i putere, care nu s-a dat în lături de la niciun fel de tertipuri și mașinațiuni pentru a lovi cu pumnul ghintuit acolo unde interesele sale (strategice, desigur) o cer. Așa se face că, fără a fi fost vreodată atacată „oficial” de vreun stat sau entitate militară, SUA au petrecut doar 17 ani din scurta lor istorie fără a fi implicate în vreun conflict armat, ceea ce înseamnă doar 7% din timpul petrecut cu pioșenie pentru promovarea la scară mondială a prea-înălțătoarelor principii cuprinse în Declarația de Independență. Și care continuă cu înverșunare pe aceeași linie agresivă și belicoasă – SUA dețin 800 de baze militare în întreaga lume, de 10 ori mai multe decât toate celelalte țări luate împreună, iar cheltuielile lor militare reprezintă 40% din totalul mondial!
În al treilea rând, dictatorul poate să lanseze fără să clipească orice aberație intelectuală (ex.: „centralele eoliene dăunează balenelor”), doar este înconjurat de persoane de același calibru intelectual, care sunt puse în funcții în primul rând pentru talentul lor de sicofant. Pe urmă, întrucât stă în fruntea unei armate masive, dictatorul se simte îndrituit să afișeze abrupt tendințe de rapt teritorial („uniunea” cu Canada, „cumpărarea” Groenlandei, recuperarea Canalului Panama, război deschis cu cartelurile de droguri în Statele Unite Mexicane) – parcă niciodată de la 1780 încoace SUA nu au fost mai agresive în promovarea obiectivelor lor halucinante, expansioniste și suprematiste.
Și Europa primește lecții dictatoriale. După decenii de parteneriat strâns cu SUA, Europa cea potopită de birocrația autocratică vede acum importanța și impactul ei în lume reduse la dimensiunea unei simple șoapte. Întreaga Europă a fost împinsă de la spate de SUA către un război proxi cu Rusia, care a slăbit numai Europa, care acum se vede constrânsă să cumpere energie și armament de peste ocean, la prețuri din care doar economia americană are de câștigat. Așa se face că America este din ce în ce mai „grozavă” (great).
Prin toate acestea SUA cade, în ochii mei, de pe piedestalul de apărător neînfricat al libertăților și al democrației și își găsește locul în galeria, din ce în ce mai stufoasă, a „dictatorilor”. Pentru ce ghilimele? Fiindcă astfel de etichete (dictatură, autocrație, „axa răului”…) sunt puse tocmai de SUA și de aliații lor europeni. Și mă duce cu gândul la trista concluzie că în politică nu există oameni de treabă, ci numai suprematiști, dictatori și conspiraționiști care n-au încă destulă putere.
Nicio teamă: publicul va avea grijă să le dea respectiva putere.
Mihai E. ȘERBAN
Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.