Tragedia lui Mic-Mic

De câteva zile încoace, Mic-Mic se fâțâie disperată de colo până colo, mieunând strident, căutând în fiecare cotlon, dând raite prin vegetația bogată din curte și de dincolo de gard. În glasul ei tremurat se împletesc disperarea și speranța; din când în când se apropie de noi, iar mieunatul ei capătă un iz de chemare în ajutor.

După cum deja ați înțeles, Mic-Mic este pisica noastră. Neagră precum cea mai standardizată panteră. Ca orice animal domestic în Filipine, ea duce de fapt o viață semi-sălbatică, devotamentul față de casa ei fiind dovedit doar atunci când cere de mâncare și când caută un loc ferit să se culcușească. Altfel, din partea prinsului de șoareci, chiar nu-și merită hrana. Norocul ei este că nu avem șoareci și că nepoțica este mare iubitoare de animale.

Din viața semi-sălbatică a lui Mic-Mic face parte și participarea fără greș la valurile intense ale activității reproductive pisicești. Dar se pare că după un prim cuib „reușit” (patru pisicuțe, pentru care am găsit plasamente acceptabile) capacitatea reproductivă a lui Mic-Mic s-a epuizat. Al doilea cuib a avut doar un pui amărât, care a pierit după câteva zile de agonie. Dar, cum s-ar zice, încearcă să-i explici lui Mic-Mic că, având în vedere slabul său randament reproductiv – precum și evidenta noastră saturație de a fi înconjurați de feline puturoase și gălăgioase – nu are rost să se mai ostenească cu serenadele nocturne și cu purtarea de pui în pântece.

Singurul lucru care ne trezește înțelegere, și oarecare simpatie, este faptul că simțim în Mic-Mic chemarea profundă și copleșitoare a maternității. Iar maternitatea, nu-i așa, este cea mai intensă trăire a mamiferelor (și nu numai…), cea care le face să-și neglijeze propria ființă pentru hrănirea și protejarea puilor. Lucrul acesta l-a înțeles foarte limpede omul care a uzurpat jilțul de stăpânitor peste destinele vieții pe această planetă. În consecință, așa cum ne-a obișnuit, omul cel priceput explorator al lumii, degrabă speculator și crâncen exploatator al oricărei oportunități, se folosește de instinctele cele mai profunde ale lumii vii (supraviețuire, hrănire, reproducere) pentru a-și face viața mai ușoară și mai îmbelșugată.

Fără îndoială, omul a ieșit „câștigător”. În unele teorii antropologice, consumul de carne este pus în strânsă legătură cu ascensiunea civilizației umane. Ascensiune care nu a început în brazdele agricultorilor, ci pe întinderile nesfârșite ale stepei euro-asiatice, unde aproape toate nevoile de hrănire și de utilitate casnică erau asigurate de către animale (lapte și tracțiune – când erau vii; carne și subproduse – după sacrificare, desigur). Până și balega  erbivorelor era utilizată pentru a face foc – altă invenție civilizatoare și utilă, dar și perfect distructivă, a ființei umane.

Timp de zeci de mii de ani animalele au fost privite cu un ochi strict utilitarist de către oamenii aflați pe calea unei evoluții pripite. Erau considerate simple surse ambulante de hrană – nimeni în acele vremuri ancestrale nu auzise de proteine și lipide… Surse care, desigur, nu aveau decât un singur drept: să se supună fără crâcnire dorințelor și poftelor stăpânului. Iar stăpânul dădea dovadă de orbire constructivistă. Lucru care poate fi explicat și chiar înțeles în contextul mecanicist al acelor vremi, dar care devine din ce în ce mai apăsător după ce descoperim că animalele nu sunt simple mecanisme pe care noi le putem manipula după bunul nostru plac, ci ființe vii, extrem de asemănătoare nouă, cu care avem în comun cele mai profunde, temeinice și puternice instincte și trăiri.

Desigur, între acestea la loc de frunte este maternitatea. Între amintirile mele princeps figurează contemplarea îndelungată a unei vaci care, împreună cu vițelul ei de curând născut, era încartiruită pe un teren apropiat. Micuțul zburda prin bălării, urmărit de ochiul vigilent al mamei. Periodic, el revenea lângă mamă, pentru a verifica cu boticul ceea ce pentru el era centrul universului: ugerul matern, greu de povara de lapte hrănitor și parfumat. Iar în acel animal mătăhălos și greoi (și prost, ar zice prea mulți dintre noi) vedeam MAMA, o mamă iubitoare, grijulie și protectoare, fericită alături de puiul ei.

Fericire care cu cruzime este refuzată vacilor din crescătorii. Pentru provocarea lactației este nevoie de o sarcină dusă la capăt. Dar rezultatul este, conform legilor naturii, nedorit de „crescător”: jumătate din nașteri sunt masculi, care aproape toți sunt imediat luați de lângă mamă și „utilizați”. Adică aruncați de vii și cu totul în tocătoare gigantice, rezultatul final fiind delicioasele mezeluri pe care cu dragoste le oferim copiilor noștri, sau granulele de hrană pe care cu grație le oferim animalelor noastre „de companie”. (Ce paradox… să ne găsim companioni tocmai între carnivore…).

Studiile etologice au arătat că, în acest răstimp, vacile intră într-o fază de doliu profund și jelesc – precum orice mamă bună, inclusiv Mic-Mic – separarea de puiul lor. La fel se întâmplă cu toate animalele, mai ales cu mamiferele. Într-una din scrierile lui Cinghiz Aitmatov am fost profund impresionat de o baladă populară: „Cântul cămilei care și-a pierdut puiul”. Maimuțele jelesc și ele, mamele încăpățânându-se să poarte zile în șir cadavrul puiului. Iar noi batjocorim animalele „domestice” sau „de crescătorie”, ținându-le în condiții în care se simt în insecuritate, hrănindu-le pe sponci și exploatându-le cu cinism impulsurile născătoare de viață.

Vorbim tot mai insistent despre „salvarea planetei”. Care, desigur, trebuie să se producă cu respectarea integrală a tuturor beneficiilor noastre, reale sau închipuite. Ceea ce nu mi se mai pare a fi cu putință. Fiindcă trebuie să înțelegem, odată pentru totdeauna, că din această „salvare” trebuie să facă parte grija adevărată, consecventă  și constantă, pentru respectarea drepturilor inalienabile ale animalelor de toate felurile, fie ele în sălbăticie sau în ograda noastră.

Precum Mic-Mic bântuie prin cotloane căutându-și puii, ar trebui și noi să bântuim prin suflet, căutându-ne omenia.