Strigătul mâniei și al neputinței

Reducerea activităților industriale și mai ales stoparea freneticei vânzoleli umane, ca urmare a perfidului coronavirus, au dus în mod surprinzător la ameliorarea simptomelor de declin a ecosferei planetare. Au devenit virale imaginile cu Carpații văzuți din București sau cu Himalaya zărită de pe supra-populatele meleaguri indiene.

Mai mult, au fost privite cu interes imaginile din satelit care arătau că în  zone ultra-poluate, cum ar fi Câmpia Padului (Italia) sau Câmpia Indo-Gangetică (India) poluarea atmosferică a coborât la niveluri care nu au fost niciodată înregistrate înainte. Și toți necunoscătorii (și ei sunt majoritatea publicului, cum credeați?) au jubilat: iată că se poate, e foarte simplu, dacă poluarea a dispărut în câteva zile, înseamnă că nu e nimic de capul ei, degeaba încearcă să ne sperie cineva cu așa ceva…

Vestea bună este: da, poluarea atmosferică aproape că a dispărut în zonele menționate și în multe altele. Vestea proastă este următoarea: acesta este un simptom fără nicio importanță, fiindcă poluarea atmosferică este cea mai versatilă dintre toate, poate dispărea în câteva zile, dar tot în câteva zile poate să fie la loc, întocmai ca înainte. Pe de altă parte, încălzirea globală este un proces de o amploare mult mai mare decât ceea ce vedem cu sărmanii noștri ochi. Răul făcut până acum nu dispare la fel de repede precum poluarea atmosferică din zonele cele mai afectate; să nu uităm că luna martie a fost, din nou și din păcate, un nou record absolut de temperatură.

Nimic nu încetează atunci când noi încetăm să-l mai vedem. Nimic nu se pierde în neant numai fiindcă noi nu avem nicio modalitate de a-l percepe. Adevărul este că percepția noastră despre realitatea care ne înconjoară este atât de limitată, de trunchiată, de dezbătută și contestată în cele mai prostești moduri posibile (vedeți doar munca trumpilor și bolsonarilor), încât adevărul simplu și direct nu are cum să străbată până la intelectele noastre îmbuibate și la sufletele noastre ticăloșite.

Timp de milenii, pentru relația umanității cu planeta nu a contat faptul că ființa umană nu are față de natură nici un alt interes decât exploatarea necugetată și alimentarea stărilor romantice. Stările romantice nu mai sunt la modă, reculegerile în frumusețea naturii fiind abrupt înlocuite cu pozele trucate și cu selfi-urile în care apar un sfert un colțișor de natură și trei sferturi mutre elaborate și studiate.

Dar baiul nu-i aici, ci în faptul că omul încă nu a înțeles că mediul natural nu este nelimitat și darnic, oferind tot ce omul are nevoie, după pofta și ambițiile lui, lucrând după aceea în ascuns să se reîntregească, pentru a continua să îl răsfețe pe tembelul său ultim născut. În deplină orbire intelectuală și morală omul-prădător nu a înțeles că el face rău mediului natural pe două căi: primo, culege din mediul natural mult mai mult decât își poate permite. Secundo, prin însuși acest jaf el încarcă mediul natural cu excrețiile perfide ale activității lui.

Marea Mediterană a fost mai mereu „mare nostrum”, nu numai pentru Imperiul Roman, ci pentru însăși civilizația europeană. La fel ca toate mările și oceanele lumii, și Marea Mediterană este sufocată de deșeurile din plastic care, urmare a neglijenței criminale a oamenilor, ajung în mediul marin. Se estimează că în jur de 8 milioane de tone de plastic ajung anual în mare, prea puține rămânând la suprafață (doar 1%!), restul acumulându-se pe plaje sau pe fundurile marine.

Un studiu recent efectuat de Universitatea din Manchester pentru a identifica curenții adânci din Marea Mediterană a descoperit într-o zonă de fund o acumulare incredibilă de particule de plastic: 1,9 milioane pe metru pătrat! În unele zone particulele de micro-plastic (cu dimensiuni sub 1 mm) amestecate cu nămol formează adevărate dune submarine, cu lungimi de ordinul kilometrilor și grosimi de sute de metri.

Aceasta este situația adevărată a planetei noastre,  nu limpezirea de moment a atmosferei. Iar noi, cu aceeași nepăsare criminală care ne-a caracterizat mereu, tropotim de nerăbdare să terminăm odată cu izolarea asta absurdă și inutilă și să ne întoarcem febril la producție și consum/jaf și poluare. Și acum – ceea ce mi se întâmplă foarte rar – simt că mă aprinde un val de mânie văzând omenirea că stă în bârlog, delectându-se cu aceleași inepții intelectuale și cu aceleași manipulări emoționale grosolane, amuzându-se cu ghiorțăielile de pe TikTok,  lustruindu-și papucii de fugă pentru momentul când se va da „liber”!

Și va fi „liber”, și cu toții ne vom întoarce la modul de viață de dinainte  și ne vom bate din nou în creșteri economice și niveluri de trai. Și, aici, mânia mea este stinsă de sentimentul de neputință în fața obtuzității omenirii care, precum bețivul necugetat, înfulecă și dă pe gât tot ce are, fără grija zilei de mâine. Și-mi vine să strig: Deocamdată, fiindcă nu cunoaștem nicio altă planetă care poate găzdui viața, Pământul este  minune unică între minunile Universului, o nestemată neasemuită și neprețuită. Inima noastră bate aici, pe această planetă, și noi ar trebui s-o apărăm, s-o îngrijim, nu să o nimicim din cauza căilor greșite pe care s-au rătăcit sufletele noastre.

Aceasta ar trebui să fie prima și cea mai de preț misiune a noastră. Dacă vom eșua, nici inima noastră nu va mai avea unde să bată.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.