Ruptura finală

Le-am numit „revoluții industriale” fiindcă ele au fost etapele limpezi ale interpunerii de instrumente între om și natură. Totul, în scopul de a facilita accesul la bogățiile naturii, care era privită doar ca un izvor nesfârșit, gratuit și supus de resurse de tot felul. Toate necesare satisfacerii poftelor mereu crescânde, și tot mai absurde, ale umanității pornite pe calea „prosperității” și „civilizației”.

Mai întâi a  fost unealta. Simplu și logic; doar cimpanzeii, dar și corbii, chiar și câteva specii de pești, foloseau deja ocazional diverse obiecte aflate în natură pentru a-și rezolva nevoile de hrană. Omul a început și el, cu milioane de ani în urmă, să folosească un băț, o așchie de piatră, un tendon de animal și multe altele, folosindu-le cu stăruință, perfecționându-le, interpunându-le tot mai mult între el și natură. Dar interpunerea era specială prin aceea că omul își vedea existența mult îmbunătățită, fără ca natura să fie afectată în vreun fel.

Mai apoi a fost mașina. După milenii de hrănire a poftelor, omul a considerat că nu este suficient cât putea smulge naturii utilizând forța brațelor. Și-a utilizat forța cognitivă și experiența căpătată în producția manuală pentru a concepe instrumente, mecanisme, mașinării și echipamente care au crescut dramatic productivitatea muncii, permițând un aflux impresionant de produse (dar și un impact asupra naturii care începea să arate ca o crimă…). Mai ales după îmblânzirea forței aburului (James Watt, 1776) a luat avânt „marea producție mașinistă”, care a făcut posibilă atât distrugerea sistematică a mediului, cât și creșterea de neînchipuit a populației umane.

Pe urmă, au fost automatul și computerul. Poftele demăsurate ale fiecărui individ, înmulțite cu creșterea exponențială a populației umane (din 1800 încoace creșterea a fost de 8 ori!) au făcut necesare invenții majore în domeniul producției de masă. Și ele s-au produs, producția de toate cele a crescut precum aluatul pus la dospit, astfel că nu mai există loc pe planetă, din la o calotă glaciară la alta, în care să nu se consume „3 în 1” și băuturi carbogazoase. Desigur, întreaga planetă suferă: nicicând mediul natural nu a fost supus unei asemenea presiuni și degradări, iar umanitatea este măcinată de boli metabolice și legate de regimul de viață care acum 100 de ani păreau simple fantezii.

Iar acum a sosit inteligența artificială (IA). Înțelegeți cum a decurs întregul proces? Cu unealta, omul și-a întărit mâna; cu mașina, brațele; cu automatul, simțurile; cu IA pur și simplu se înlocuiește pe sine. IA este deja prezentă peste tot în jurul nostru, în forme încă rudimentare. Dar ia comparați ciocanul zidarului care a ridicat Catedrala Notre-Dame cu ciocanul rotopercutor al zidarului care lucrează în Catedrala Sagrada Familia… La ritmul în care merg lucrurile azi, IA va deveni pe deplin operațională în doar câțiva ani, plasându-l pe om într-un cocon artificial, tapetat pe dinăuntru ci imagini, concepte și reguli tipic omenești, și se vor crea astfel condițiile pentru ruptura mult mai dramatică, și poate totală, între umanitate și mediul natural.

Iar ruptura va fi una extrem de perversă. Mai întâi, nevoile mediului artificial în care omul dorește să se refugieze vor fi tot mai mari (necesitățile umane fără frâu, mediul din ce în ce mai neprietenos), intensificând de fapt raporturile materiale ale umanității cu mediul planetar. Locuințele vor deveni tot mai sofisticate, cu nevoi energetice mult mai mari decât acum; și imaginați-vă doar costurile imense, pentru umanitate – dar și pentru mediu – pe care le va genera răspândirea la scara planetei a risipitorului și costisitorului mod de viață „occidental”.

Pe urmă, refugiat în grotele sale deplin artificializate, individul uman va pierde treptat contactul cu matricea fecundă și diversă care l-a generat și l-a cizelat timp de nenumărate milenii: mediul natural. În schimb, se va intensifica extrem de puternic participarea sa la rețeaua socială virtuală, în care totul va fi de fapt configurat, condus și hotărât de către omnipotenta IA. Care trebuie să devină omnipotentă, fiindcă ființa umană se va complace în dulcea lâncezeală a căminelor confortabile, purtând pe capul supradimensionat căști sofisticate de realitate virtuală.

De-abia atunci se va vedea cum ne percepe IA pe noi, indivizii în carne și oase. Fiindcă tot ceea ce știe, și toate elementele care o îndrumă în acțiunile sale, vor fi culese din măreața și pilduitoarea istorie umană. Cu ochiul ei rece și lipsit de emoție, IA își va croi o reprezentare a umanității care va fi probabil inspirată din imensele baterii, cuști și țarcuri în care ținem înghesuite și batjocorite miliarde și miliarde de ființe vii (ați văzut vreodată în ce condiții sunt ținute scroafele de prăsilă?). 

Conform uneia dintre legile de temelie ale bioeconomiei: în evoluția materiei vii câștigă mereu acele soluții care necesită resurse minime. Ce se va face omenirea dacă IA cea atotputernică va hotărî că viața indivizilor umani poate continua la fel de bine în cămăruțe confortabile de 3 x 3, înzestrate cu „de toate”, inclusiv miraculosul terminal cranian de realitate virtuală augmentată, și triumfătorul sintetizator de hrană? Sună a SF distopic? Fără îndoială! Dar istoria culturală a umanității ne-a arătat că tot ceea ce oamenii au fost capabili să imagineze s-a întâmplat fără greș, cu vârf și îndesat. În concluzie, aveți grijă ce vă doriți, căci s-ar putea să vi se întâmple…

Pentru mine, finalul acestei povești pare deja hotărât. IA este doar o nouă formă de umanitate, care are toate punctele forte ale umanității, dar nu și păcatele sale.

Mihai E. ȘERBAN