România unicului criteriu de competență: slugărnicia de partid

Meseria de politician este cea mai grea dintre toate. În primul rând, fiindcă este imprevizibilă. Te culci prim-ministru și te trezești inamic public. Te culci lider de partid și te trezești trimis la cutia de amintiri de cel pe care tu l-ai ridicat din anonimat. În al doilea rând, fiindcă este plină de minciuni care de care mai gogonate, pe care trebuie să le rostești fără a clipi, pentru a ajunge în locul unde curge lapte și miere: adunarea aleșilor.

Sistemul parlamentar bicameral ales prin vot direct are câteva racile evidente. Una dintre cele mai grave este scoaterea președintelui țării de la „butoane”, forțându-l să facă un joc de culise, mai mult sau mai puțin transparent, atunci când decide să se implice în actul de guvernare. Sistemul prezidențial (S.U.A., întreaga Americă de Sud, Asia Centrală, Iran, Turcia, Indonezia, Filipine) sau semi-prezidențial (Rusia, Franța, Egipt) s-a impus în acele locuri unde națiunile nu s-au temut să încredințeze puterea unei singure persoane.

Pe hârtie, și România are un sistem semi-prezidențial. Dar teama de abuzurile președintelui (lucru pe undeva de înțeles, după abuzurile lui Nicolae Ceaușescu) a făcut ca puterile acestuia să fie puternic limitate, obligându-l la artificii, tertipuri și acțiuni oculte pentru a fi prezent în jocul politic. Dacă el și-ar respecta întocmai „fișa postului” ar fi un președinte strict decorativ – și aici l-am numit pe Emil Constantinescu. Toți ceilalți președinți s-au amestecat, pe cât au putut și cum au știut, acolo unde nu le fierbea borșul românesc. Adică, în activitatea parlamentară și, mai ales, în actul de guvernare.

Se vehiculează intens (că de, dă bine în fața fraierilor de alegători…) că numirile politice în diverse demnități și funcții se fac în baza competențelor individuale. Constatăm totuși că în sistemul politic românesc există un singur criteriu de competență: slugărnicia de partid. Ești slugarnic față de partid și pupi ghiulurile cuvenite? Cu condiția și să ai multă răbdare, într-o zi vei putea trage sfoara potrivită și tu, sau cineva din neamul tău, sau cineva față de care „ai o obligație” va ajunge într-o slujbă „la stat”, o țâță generoasă.

Problema competenței, mimată și mințită, apare câteodată în prim plan. În cadrul războiului intestin dintre PNL și USR PLUS s-a încheiat faza numită „marea debarcare”, în care miniștrii numiți de „trădători” au fost dați afară cu mult tam-tam. Ultimul politician cu rang de ministru mazilit de către Florin Cîțu a fost Octavian Berceanu, șeful Gărzii de mediu, în locul căruia fost „promovat” adjunctul său, penelist de frunte prin aceea că este fiul primarului din Jegălia. Întrebat care au fost criteriile de numire, prim-ministrul a bălmăjit ceva de genul: „Păi, domnul Berceanu nu mi s-a plâns de el…”.

Halal criteriu! Păi nici nu avea cum să se plângă, fiindcă adjunctul era pus acolo de partidul care era fratele mai mare în coaliție. Cum să te plângi de un asemenea personaj? Te mai uiți în altă parte, mai ieși pe teren la o groapă de gunoi în flăcări, îl mai lași în biroul său să se joace cu videoproiectoarele și cu scanerele (acestea fiind principalele competențe declarate de respectivului…). Și uite-așa, coaliția merge înainte până cineva se supără pentru ceva și se alege praful și nimeni nu mai știe încotro s-o apuce. Și e care pe care, și sânge nevinovat curge pe cuțitele lungi…

Aș putea înghiți multe absurdități de genul acesta. În definitiv, și politicienii „e” oameni. Au și ei „visurile” și „succesurile” lor, precum și „necazurili” lor. Când oameni care ar trebui cel mult să fie profesorași fără catedră la un liceu comunal ajung prim-miniștri (cazul sinistrei și neinteligibilei Dăncilă) este semnul că întregul sistem politic este putred până la rădăcină și că ceea ce vedem noi în fața ochilor sau în mass-media sunt doar orhidee perverse și bolnave crescute tenebros pe acele putregaiuri.

România are un pasiv consistent de prim-miniștri devianți. În guvernarea precedentă (cea încăpută pe mâinile PSD) prim-miniștri au dat rapid dovadă de insubordonare politică, neascultând ordinele jupânului suprem,  afișând atitudini independente menite să-i promoveze în poziții de lideri. Ce s-a întâmplat în PNL după ce a ajuns la putere? Prim-ministrul, care fusese nominalizat fiindcă părea modern, docil și muncitor, râvnește acum la șefia partidului și tulbură apele partidului, vieții politice și națiunii.

Pare că este o boală sistemică, care dovedește că toți acești anonimi școliți și nepricepuți se agață de pulpanele puterii doar pentru a mai urca o treaptă, a se încoțopeni acolo unde sunt banii și ei nu ar avea nici un drept să fie. Statul român este lovit de o strâmbătate rezidentă, în care politicienii promit strâmb și jură strâmb, demnitarii se mișcă strâmb, parlamentarii votează strâmb. Strâmbătatea este regula în recunoașterea drepturilor și împărțirea resurselor.

O spunem demult și deocamdată o spunem degeaba: trebuie făcut ceva, altfel această clică a oportuniștilor și tâlharilor, precum un popor întreg de lipitori, va secătui deplin fiecare bănuț de care se poate lipi. E momentul ca impostoratul politic să ia sfârșit, ca nulitățile promovate pe linie politică pentru binele lor și al partidelor respective să se întoarcă la lipit afișe, iar în funcții de conducere să se facă loc pentru oameni cu valoare adevărată, fără afilieri politice, cel mult cu susținere politică. Ce părere aveți despre un prim-ministru care să nu fie interesat de propășirea personală (vezi Tudose, Grindeanu, Cîțu), ci de binele unei națiuni care așteaptă de o eternitate conducători capabili și onești? Ce spuneți de o lege în acest sens, oricât de complicat ar fi ea de elaborat?

Veți spune că sunt un visător. Dar nu sunt singurul.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.