Răul din bine

Autor Mihai E. Serban în Opinii, Stiri 4 years în urmã

Stăteam la o șuetă cu primarul din Sinacaban, localitatea unde se află reședința noastră din Filipine. Ca întreaga națiune insulară, un loc în efervescență, în plină dezvoltare și modernizare. Cu activitate economică dinamică – fiecare încropește ceva, fiecare aleargă după ceva, fiecare își scormonește imaginația pentru a găsi o modalitate de a câștiga bani.

În același timp, un loc în rapidă schimbare. Spune primarul (bărbat în puterea vârstei, undeva între 40 și 50 de ani): „Când eram copil, fiecare gospodărie producea foarte mult pentru sine și mai avea și un surplus pe care oamenii îl valorificau la piață. Oamenii coborau de pe dealuri la piață, vindeau ce le prisosea de prin grădinile de zarzavat, din pomii fructiferi de pe lângă casă. Aveau păsări atât de multe, încât trebuiau să le însemne cu vopsea colorată.”

„Făceau troc cu vecinii sau coborau la piața din centru. Obțineau bani din vânzare, cu care cumpărau orez și produsele industriale care le erau trebuincioase. Azi, coboară din munte cu motocicletele și cumpără tot ce au nevoie, începând cu orezul cel de toate zilele și terminând cu nelipsitul „3 în 1” care le este vândut drept cafea. Când mă duc să-i vizitez, găsesc bărbații spălând motocicletele și femeile urmărind seriale la televizor.”

Pe loc, m-a izbit sentimentul de „deja vu”. Mi-am adus aminte de evoluțiile semnificative produse în modul de viață românesc și am înțeles că nimic nu este nou sub soare, că acea cultură a derizoriului, a măruntului vag semnificativ și a penibilului purtat cu mândrie, pe care o ilustrează un sitcom de „talia” lui „Las Fierbinți,” este un mod de viață răspândit pe întreaga planetă, și care există în paralel cu acel segment din omenire care se consideră poposit în secolul 21 pentru a clădi pentru umanitate un viitor pe cinste.

Desigur, există și diferențe. Personajele delabrate din „Las Fierbinți” (am avut trista surpriză să constat că ele sunt luate „în serios” de mai multe persoane decât mi-am închipuit… dar nu la fel se întâmplă și cu manelele? ) sunt o specie pe cale de dispariție. Odată cu ei vor dispărea și cei care își clădesc o viață din derizoriu, din improvizație, din resurse puține și îndoielnice, din trădare și înșelăciune. Chiar dacă nu au nici un fel de activități aducătoare de bani (slujbele la stat, învârtelile și furtișagurile nu se pun…), ca prin miracol, banii ajung la ei în cantități îndestulătoare să-i țină în viață și să le permită să se delecteze cu oareșce licori la cârciuma din sat.

Aceasta se pare că este o fază obligatorie în trecerea de la sărăcie (fie aceasta doar condiționată politic, ca în România comunistă) la prosperitate: faza bălăcirii în deliciile nou inventate ale consumismului de masă. La fel ca în România în urmă cu 30 de ani (cum trece timpul!), când lumea cumpăra „la plic” răsfățuri alimentare aduse în vrac din Occident și nu se mai sătura de atâta bine, filipinezii cumpără tot ce au nevoie în cantități mici, pe măsura primirii puținilor bani cu care își asigură existența.

Puținătatea parcă nici nu ar fi o problemă atât de mare, pe cât este calitatea, și aici se ascunde un rău despre care vreau să vă vorbesc. Întocmai ca românii, care au trecut de la ingrediente aduse „de la țară”, și păstrate eventual prin cămări și pivnițe, la hrană industrializată, filipinezii au trecut rapid de la produse cultivate sau crescute „pe lângă casă” la alimente industriale de tot dezgustul, produse cu entuziasm de aceleași concerne multinaționale care s-au grăbit să ne otrăvească pe noi în urmă cu 30 de ani. (Când am căutat brânză, am fost condus la un raft încărcat cu emulsii solidificate de uleiuri, produse de un mare nume al „industriei alimentare”).

Așa s-a ajuns la situația, rușinoasă, ca Filipine, care în urmă cu un secol era al patrulea producător mondial de cafea, să bea acum cu entuziasm acel grețos „3 în 1”, expresie supremă a modului perfid în care industria chimico-alimentară mondială ne creează obiceiuri alimentare nesănătoase doar pentru a ne stoarce ceva bani din buzunare (pe care până și sărmanii din „Las Fierbinți” trebuie să-i dea obol pentru dramul de confort și plăcere pe care îl trăiesc în mizerabila lor viață).

Vreau să fiu bine înțeles pentru ce văd doar conotații negative la o astfel de situație: fiindcă acest fenomen nu se limitează doar la Filipine, ci este generalizat la întreaga populație din țările aflate în dezvoltare, și aici am în vedere nu doar Filipine, Indonezia sau Vietnam, ci până și China sau India, plus multe alte țări de pe glob, însumând două treimi din populația mondială. Popoare imense, frumoase și muncitoare, care își rup spinarea tânjind la prosperitatea capitalistă.

Noi vedem doar „poza cea mare”, cum rezultă ea din statisticile internaționale, și nu vedem cum răspândirea capitalismului pe suprafața planetei are drept agenți perfizi papilele gustative, care sunt repede învățate să ia de „bune” toate savantele alcătuiri cu aspect de hrană care le răsfață în mod pervers. Răul este și mai mare: dezvoltarea nu este posibilă fără îngrășămintele și pesticidele care asigură recolte bogate afectând mediul natural, creșterea animalelor nu se mai face fără hrană industrială granulată care este vândută la fiecare colț de stradă. Creșterea nivelului de trai nu este posibilă fără autoturisme și camioane noi, fără aparate de aer condiționat (o mulțime…) și telefoane deștepte (mult mai multe).

Vă las pe voi să ghiciți de unde vin toate acele produse fără de care viața noastră nu ar fi posibil de imaginat… Iar acei oameni care se bucură de băutura la plic cu gust de cafea, care hrănesc animalele cu o hrană îndoielnică la sac, care aruncă chimicale cu tona pe ogoarele lor, care-și găsesc fericirea într-o mașină sau un telefon, nu-și dau seama că sunt părtași în marele complot mondial al bunăstării mincinoase și dăunătoare – dăunătoare atât planetei, cât și lor ca ființe prea puțin cugetătoare.

Și spunem cu încredere: facem toate acestea pentru a ne fi mai bine. Și nici măcar nu vedem răul care se ascunde în acel bine.