Poveste de Crăciun

Se zvonea că ”literatura de sertar” nu există… Greșit! Cu ceva timp în urmă am descoperit o astfel de scriere, pe file demult îngălbenite, vechi de peste cincizeci de ani. Trecând peste ușoarele teribilisme de licean, mesajul este generos și atemporal: să fim buni și înțelegători, iar binele pe care îl facem să aducă bucurie și înălțare celor din jurul nostru. Nu doar de Crăciun… ci zi de zi!

MUNȚII

(… Timpul era prea frumos ca să catacdisesc să fac ceva. Stăteam pe o bancă şi-mi alungam sistematic din minte toate gîndurile care îndrăzneau să-mi tulbure liniştea vătuită.)

Meditaţia îmi fu tulburată de un bocănit discret pe asfalt. Bocănitul se opri în faţa mea; intrigat, ridicai privirea şi văzui un orb, cu baston alb şi cu ochelari fumurii ce-i acopereau găvanele ochilor reci. Cu capul ridicat atent, pipăia locurile cu vîrful tocit al bastonului, căutînd să surprindă orice foşnet edificator.

Pipăind cu grijă marginea băncii, se aşeză. Apoi, deodată, înştiinţat parcă de un simţ ascuns de prezenţa mea, spuse, fără să întoarcă capul:

–          Sper că nu vă deranjez…

–          Deloc… Poftim…

Simţind parcă că am devenit atent, spuse încet:

–          Nu vă supăraţi, domnule… e soare sau e înnorat…?

–          E soare. Toate păsărelele s-au ascuns.

–          Domnule, vă rog să-mi spuneţi: cum arată o păsărea?

–          Cum arată… E cu pene, mică, delicată, şi cântă… Dar, cum, n-ai văzut niciodată o pasăre?

–          Nu, domnule. Eu sunt orb din naştere.

(Totul se prăbuşi. Încercam să mă pun în situaţia omului ale cărui zile şi nopţi nu au fost altceva decît o continuă noapte, a cărui existenţă n-a fost decît o trudnică bîjbîială în căutarea drumului îngust care să-i călăuzească paşii…)

Orbul se zidi într-o muţenie înbufnată. Plecai în vîrful picioarelor, lăsîndu-l să privească sumbra noapte ce-i învăluia ochii…

.   .   .

A doua zi, l-am regăsit pe aceeaşi bancă. Mă auzise venind, şi spuse cu un zâmbet uşor:

–          Ştiam că o să reveniţi, domnule.

–          Eraţi atât de sigur?

–          Presimţeam.

Mă aşezai lângă el. El spuse:

–          E frumoasă lumea, domnule?

(Omul vrea să cunoască, să vadă lucruri noi. Ochii lui avizi caută în jur. În viaţa sa, omul vede multe lucruri. Puţine însă din cele ce-ar putea şi-ar trebui să vadă… Cîte-ar avea de văzut un orb…?!)

–          E frumoasă… E foarte frumoasă!

–          De ce?! De ce?! Dumneavoastră vă plac bibelourile?

–          Desigur.

–         Mi-au dat şi mie să pipăi un bibelou. O formă oarecare, un material neted… nimic mai mult… Şi-apoi munţii… vă plac munţii, domnule?

–         Negreşit, sunt magnifici.

–         De ce? Mi-au dat să pipăi un muşuroi, o cocoaşă… O umflătură, atâta tot! Unde e frumuseţea lor, atât de lăudată? Care-i farmecul lor?

Îşi rezemă fruntea în baston.

(Pentru acest om, verdele crud al ierbii, albastrul profund al cerului, smalţul unui ulcior, penajul unei păsări, pastelurile unui tablou, roşeaţa din obrajii copiilor, rămîn secrete eterne şi fără putinţă de cunoaştere. Pentru el, o poartă spre lume era închisă. Îi rămânea zgomotul, gălăgia ţevilor de eşapament, vocile oamenilor şi… muzica. Da, muzica… muzica!)

.   .   .

A doua zi, l-am dus pe orb la mine acasă. Ştiam că am undeva, pe o bandă de magnetofon, prima parte din Simfonia a cincea de Beethoven. L-am aşezat într-un fotoliu, apoi i-am spus:

–         Prietene, să ştii că munţii sînt foarte frumoşi. E o luptă gigantică între înalt şi adînc. E zborul pămîntului spre cer.

Se vedea pe faţa lui că nu înţelegea şi nu mă credea. Atunci, am apăsat pe butoanele megnetofonului. La început, orbul a ascultat distrat acordurile energice. Dar, pe măsură ce muzica îi sugera adîncimea întunecată a destinului în contrapunere cu năzuinţa luminoasă spre înalt a fiinţei umane, deveni atent, cu gura întredeschisă, cu nările fremătînde.

Cînd muzica s-a terminat, orbul a rămas o vreme nemişcat. Din găvanele reci ale ochilor curgeau lacrimi. Îmi căută mîna, apoi, strîngînd-o cu putere, îmi spuse cu un tremur în glas:

–          Vă mulţumesc. Munţii sînt foarte frumoşi!

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.