Planeta ca o pradă

Poate că veți spune: pentru ce încă un articol despre situația planetei? Ne-am cam săturat de problema asta, care e pe toate buzele (noroc cu pandemia, că a oprit-o pe Greta să cutreiere planeta și să agite apele și așa încinse!). Oricât ați fi de sătui, aceasta este marea problemă a viitorului apropiat, așa că nu avem dreptul s-o ignorăm. Și trebuie să-i acordăm toată atenția de care suntem în stare.

Vă propun un exercițiu de imaginație: luați în față un planiglob și identificați România (e pata aceea rotunjoară de lângă marea cea neagră…). Acum, să ne imaginăm o suprafață de teren dublă; ca să vă ușurez cazna, priviți la Spania (bolfa aceea din sud-vestul Europei), care are suprafața respectivă. România se mai vede cum se vede pe hartă, dar Spania e suficient de mare ca să n-o poți ignora.

Buuun… acum să ne imaginăm că suprapunem suprafața Spaniei peste teritoriul ocupat de păduri pe Terra, care este în jur de 4 miliarde de hectare (auzi, peste o jumătate de hectar pe cap de om!). Intră de 93 de ori, deci suprafața Spaniei este de aproape 1,1% din suprafața pădurilor planetare. Nu e mult, veți spune, e doar o sutime… mai e pădure berechet, ce să ne batem capul degeaba… Dați-i înainte, vajnici oameni, ocupați planeta și exploatați-o la sânge, căci a voastră a fost din vecii vecilor!

Începem să vedem lucrurile altfel atunci când aflăm că de la începutul epocii industriale planeta a pierdut (doar și doar prin râvna oamenilor de a trăi mai bine sau chiar a se îmbogăți, dacă se poate) o treime din suprafața totală împădurită. Iar acel anodin 1% despre care vorbim mai sus nu este nimic altceva decât suprafața de păduri pierdută între 2004 și 2017, adică în 13 ani. Un calcul simplu ne arată că ritmul de descreștere a pădurilor planetare s-a accelerat puternic după 1950, când fostele colonii ale europenilor au pășit grăbit pe calea dezvoltării.

Iată o idee care nu a intrat încă în tărtăcuța omenirii triumfătoare: dezvoltarea, pe lângă beneficiile de securitate, confort și grozăveală, înseamnă automat o presiunea antropică crescută asupra mediului natural. Ceea ce înseamnă că, cu excepția unor bucățele de junglă sau de taiga care nu pot fi bătute cu piciorul, omul este prezent peste tot. Bucățele de pădure virgină se mai întâlnesc pe ici, pe colo, dar nu prin părțile esențiale. Și, peste tot, jungla este exploatată la maxim, fie prin jefuirea produselor naturale ale junglei, fie prin înlocuirea junglei cu tot felul de culturi care servesc intereselor omenești.

Un studiu de caz: Filipine. Țara mea de adopție, deci un subiect bine cunoscut. Între 1950 și 2020 (70 de ani) populația filipineză a crescut de 5 ori! Puțina prosperitate care s-a instalat a dus la o presiune formidabilă asupra pădurilor virgine (apropo, știați că filmele cu Rambo au fost filmate în junglele filipineze?), ceea ce a făcut ca suprafața împădurită să se reducă la mai puțin de jumătate (de la 12 milioane hectare la 5,7 milioane), dar cu mai puțin de 1 milion hectare de pădure virgină. Adică, mai puțin de 10.000 km pătrați, adică doar o dată și jumătate suprafața județului Cluj. În rest, pădurea a fost înlocuită de plantații de cocos. Palmieri, cum susură extaziată europenimea ahtiată de selfie-uri de legendă. Într-adevăr, nu poți să-ți faci un  selfie în Filipine fără să ai o vegetație bogată în fundal… dar totul este atins, grav tulburat, exploatat și neglijat de către om.

Aceasta este, pe ansamblu, atitudinea noastră față de mediul natural. Am intrat cu bocancii, cu șenilele, cu tractoarele, cu plugurile, cu drujbele și cu aruncătoarele de flăcări în mediul natural, și ni s-a părut că este normal și logic să procedăm astfel, fiindcă planeta este proprietatea noastră („scrie și în Biblie, ce mai vreți?…”). În Africa sub sahariană, în India, în sudul Chinei, în toată Asia de sud-est și în Oceania, populația crește uluitor, punând o presiune distrugătoare asupra mediului natural.

Tot ce facem este egoist până la limita cinicului. Privind la situația epidemiologică mondială, observăm cum se prezintă comportamentul nostru: dăm buzna în mediul natural, distrugem habitate specifice și ecosisteme întregi, obligăm speciile de animale care pot transmite afecțiuni virale să trăiască pe lângă casele noastre, ca adevărate animale domestice, dar ignorăm cu orbire pericolul care decurge din această apropiere și conviețuire vicioasă. Unii ar putea replica așa: „Nu noi! Nu noi! Sărăntocii din lumea a treia, ei se înmulțesc ca iepurii, datorită lor se întâmplă toate astea!” Dar să nu uităm: noi suntem cei care mergem cu milioanele în frumoasele lor țări, unde ne facem selfie-uri cu cocotieri pe mal de mare, ne extaziem de serviciile amabile pe care ei ni le oferă și degustăm tot felul de preparate exotice, unele provenite din jungla nepătrunsă!

Era doar o chestiune de timp ca din acele zone cu uluitoare presiune umană asupra mediului să apară un pericol față de poleita noastră liniște și prosperitate. Pericol care ne-a luat pe nepregătite, taman când sărbătoream noi și noi triumfuri păguboase în exploatarea mediului natural. Lipsa de pregătire ne caracterizează: nu avem structuri bine echipate, competente, îndrituite legal (Organizația Mondială a Sănătății este o simplă glumă birocratică…), care să anticipeze pericolele și să reacționeze prompt în fața pandemiilor care pot ucide și nenoroci milioane de oameni sau zeci de milioane de animale domestice. Acesta este prețul teribil pe care trebuie să-l plătim pentru nepăsarea criminală cu care am asaltat mediul natural, fără să ne pese de consecințe și fără a fi capabili să anticipăm căile de acțiune care să ne protejeze sănătatea.

Este adevărat, avem tot felul de structuri birocratice care urmăresc vulcanii, și zonele seismice, și zonele cu furtuni, ale căror intervenții pot salva sute cel mult mii de vieți! În schimb, nu suntem în niciun fel pregătiți să răspundem unor pandemii adevărate; ați auzit de virusul Nipah, a cărui mortalitate este de până la 75%,  care deja circulă în Asia de sud-est? Și nu este o răzbunare a naturii (chiar dacă noi am siluit-o…), nu este nicidecum o oarecare pedeapsă divină, nu este lucrătură sau neglijență omenească, ci este rezultatul logic al tembelismului grav cu care ne-am năpustit asupra mediului natural.

Am tratat planeta ca pe o pradă. Și acum constatăm că prada poate fi mortală pentru noi.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.