Omenirea, la răspântie

Adunarea „festivă” care a marcat 75 de ani de existență a NATO s-a desfășurat într-o atmosferă pe care unii observatori au catalogat-o drept „întunecată și descurajată”. Este normal să se întâmple așa: după ce NATO a fost timp de decenii brațul înarmat al „lumii civilizate”, cu menirea de a lucra în umbră cu decidenții politici și economici ai respectivei lumi pentru a asigura supremația absolută a „lumii albe” la scară planetară, în acest moment pare că lucrurile s-au deteriorat iremediabil.

A fost un plan măreț care, din păcate pentru străluciții strategi, s-a dovedit a fi un proiect geopolitic falimentar. Și să vă explic de ce. Puterea militară a S.U.A. este cel mai rău lucru care s-a întâmplat omenirii pe tărâmul geopoliticii mondiale. În primul rând, fiindcă puterea incontestabilă și discreționară a jandarmului mondial, care cheltuie în continuare un buget anual al înarmării care depășește bugetele cumulate ale celor 10 state care-l urmează în acest sinistru clasament, nu mai are același impact și nu mai inspiră aceeași teamă ca în urmă cu câteva decenii (un exemplu recent: Afganistan, unde armata americană a trebuit să se retragă din fața a 60.000 de țărani înarmați cu arme ușoare).

În al doilea rând, Europa cea dedulcită la un potop de produse atrăgătoare și la călătorii fanteziste, și la beția media, și la răfuiala cu trecutul și cu nedreptățile acestuia, s-a dezumflat pe plan geopolitic. Ea a continuat să fie vizibilă pe plan geopolitic doar în măsura în care puterea sa de cumpărare a rămas interesantă pentru națiunile aflate în creștere. Pe plan politic, tot ce a făcut Europa a fost să stea cuminte la remorca S.U.A., urmând punct cu punct strategia păguboasă a cancelariei americane de distrugere cu orice preț a dușmanului „secular” Rusia. Europa, ca entitate a unirii și a progresului, a dispărut în mod tragic de pe marea scenă geopolitică, rămânând doar câțiva șefi de stat care urmăreau interesele naționale.

(Și cât de frumos am visat, în ultimele decenii, pe care le-am perceput ca un fel de antecameră a unui viitor înfloritor, la prosperitatea fără limite și la drepturile fără pată pe care ni le va aduce viitorul apropiat…).

Atât de oarbă a fost planificarea politică americană, încât până de curând ei luptau de zor cu  „imperiul răului”. O viziune rudimentară, numai bună pentru o schemă polarizată a scenei geopolitice (s-a prăbușit inamicul nostru Tratatul de la Varșovia, acum trebuie să ne răfuim cu geniul rău din spatele lui, adică Rusia…). Și în acele momente de încordare cerbice, ei nu au observat că, în mai puțin de 3 decenii, profitând din plin de progresele tehnologice prezente peste tot, umanitatea s-a transformat și din bi-polară a devenit nici măcar pluri-polară, ci globală. Ordinea occidentală liberală, întemeiată pe presiune militară, influență economică și năstrușnice jocuri de culise (vă mai amintiți sinistra găselniță geopolitică numită „Primăvara arabă”?) nu mai impresionează și nu mai convinge pe nimeni.

Fiindcă noile puteri care se ridică (și le știți foarte bine) își afirmă hotărât dreptul la o rețetă proprie de dezvoltare, clădită pe tradițiile naționale și pe prerogativele independenței. Și, mai presus de orice, toate sunt puteri locale, care nu sunt interesate de dominație barbară și de exploatarea altor națiuni, ci de dreptul lor de a-și croi o cale proprie de dezvoltare. Pe care jandarmii mondiali, american și european, nu au învățat încă să o respecte. Și aici cred că este punctul nevralgic al relațiilor politice internaționale.

Nu vreau să judec aici dacă occidentalii au sau nu dreptate. Doar istoria umanității va putea, pe termen lung, să se pronunțe asupra acestei dileme. Un lucru este clar: occidentalii trebuie să învețe ceva ce nu le-a stat în fire, și anume respectul. Desigur, fiecare dintre noi este mai mult sau mai puțin xenofob și rasist, judecăm și punem stigmate pe cei care „nu ne plac”. Dar este inadmisibil ca, după atâta experiență politică și practică și atâta evoluție culturală și morală, să mai expunem același fel de mentalitate ca aceea care trimitea cavaleria împotriva „omului roșu” sau canonierele împotriva „omului galben”.

Rezultatele orbirii politice de 30 de ani se văd acum din plin. O nouă cursă a înarmărilor se pregătește de start. După ce s-au lăsat pe tânjală până ce fostul (viitorul?) președinte american a amenințat cu represalii, statele europene se pregătesc să taie de din bugetul prosperității efemere și să crească sensibil cheltuielile militare. Plus că decidenții europeni, cu multă codeală și teamă de gloata alegătorilor, discută despre reinstituirea serviciului militar obligatoriu. Plus că Germania se pregătește să găzduiască rachete americane îndreptate explicit către Rusia. Nu se poate să nu te întrebi: ce urmează, rachete rusești în Cuba sau în Venezuela?

Până la urmă, arma nucleară este cea mai ieftină dintre toate (în termeni de cost/cap de ființă nimicită). Toate țările din „clubul nuclear” (9, la ultima numărătoare, Iranul se pregătește febril pentru aderare) au cel puțin câte un inamic. Iar nouă cursă a înarmărilor din Europa și noile jocuri geopolitice ale bătăușului planetar (China fiind noua sa țintă preferată)  riscă să deschidă cutia nucleară a Pandorei. Imaginați-vă doar că China fâlfâie discret amenințări nucleare către Japonia și Australia, degetele Indiei și Pakistanului tremură pe butoanele de lansare, iar Israelul și Iranul fac planuri cum să scape mai ușor dintr-o eventuală chermeză cu ciuperci în meniu.

Actuala „ordine internațională” este o creație occidentală după chipul și asemănarea sa, menită să-i perpetueze puterea și dominația planetară (socotiți doar teritoriile marine uriașe situate în jurul insulițelor pe care puterile coloniale le-au păstrat pentru ele, fără acordul nimănui). În noua ordine internațională, fără dominații zdrobitoare și fără modele politice, economice și sociale obligatorii, manualul de utilizare a păcii mondiale devine extrem de complicat și aproape imposibil de urmat. Experții insistă că trebuie să ne pregătim pentru un „război structural”, care va dura o veșnicie și ne va tulbura existența pe care o credeam pașnică și fructuoasă. Și care va însemna, foarte probabil, o înfruntare între Occident (NATO) și o bună parte din restul lumii.

Și nu pot să nu mă tem că, la răscrucea între pacea eternă și războiul etern, omenirea a ales războiul.

Mihai E. ȘERBAN