Neputință și ticăloșie

O simplă privire în jur ne arată că două sunt mărfurile extrem de căutate ale acestui început de mileniu: informația și energia. După ce omul a fost numit „maimuța goală”, e timpul acum să fie numit „maimuța curioasă”.  După milenii fără șir, în care ființa umană era interesată doar de ființele din comunitatea sa, azi i se oferă posibilitatea de a fi curios de toate ființele umane de pe planetă, dar și de lumea vie sau inanimată dimprejurul său.

Iar informația nu costă mult, fiindcă ea este vehiculată de câteva vorbe, un  petic de hârtie sau o adunătură de bițișori. Chiar și informația esențială, cea legată de interese strategice sau de tehnologii care schimbă istoria, nu este mai mare decât capacitatea unui stick de memorie sau a unui hard disk. Oricât ar fi ea de importantă, de masivă sau de laborioasă, informația se strânge ușor, se păstrează ușor și se transmite ușor.

Ca marfă, informația este mult mai veche decât energia. În vremea când sursele scrise se constituiau în codexuri, tomuri, biblioteci și arhive, asigurarea energiei necesare era floare la ureche, fiind rezolvată cu lemnul disponibil peste tot și prin valorificarea energiei biologice (umană, de unde și folosirea nenumăraților sclavi, și animală – mamifere utilizate pentru muncă și transport). Întrucât informația este cea care dă vieții savoare (dezvăluiri, bârfe, cancanuri, hobby-uri) sau consistență (studii, competențe, progres științific și tehnologic), energia a fost în permanență tratată ca o cenușăreasă.

În consecință, guvernele s-au concentrat cu prioritate pe diseminarea, controlul, manipularea și utilizarea informației, și nu pe dezvoltarea surselor potrivite de energie. Informația a circulat dintotdeauna cu mare ușurință, ca telefon fără fir sau ca internet de mare viteză. Energia, în accepțiunea modernă a termenului, este o afacere care a apărut în urmă cu doar un secol și jumătate (exploatarea țițeiului 1859, generarea industrială de curent 1870).

În acest secol și jumătate viața umanității a cunoscut o schimbare uluitoare, greu de imaginat chiar și de către noi, abulicii cetățeni ai secolului 21. Dacă veți căuta semnificația acestui termen, îmi veți da dreptate. Suntem abulici cronici, fiindcă nu ne pasă ne unde vine informația, cât este ea de corectă și de dreaptă; important este să ne „gâdile” în mod agreabil nevoia de divertisment sau de senzațional, sau să „gâdile” în mod dezagreabil fricile și terorile. La fel, suntem abulici, fiindcă nu ne pasă nici cât negru sub unghie cât de mult rău face ecosferei planetare această activitate fără de care însăși omenirea modernă nu ar putea să existe.

Suntem abulici, fiindcă nu ne pasă de unde vine energia care ne face posibilă activitatea productivă, fără de care nu putem „câștiga bani”. Suntem abulici, fiindcă nu ne pasă de energia care ne încălzește casele, dă viață colecțiilor de electrocasnice care întruchipează „confortul modern” și face posibil internetul care vehiculează pentru deliciul nostru cealaltă  destinație a abuliei: informația. Suntem abulici, fiindcă avem impresia (falsă) că acest confort este garantat, este perpetuu și nimic nu poate să ne deposedeze de el.

Omenirea se află acum la o mare răscruce a existenței sale. Pe planul informației ea se pregătește să-și mute tot mai multă activitate în spațiul virtual. Rezultatul? Omenirea va fi în proporție crescândă o comunitate de moluște inteligente conectate într-un spațiu virtual comun, unde se va confirma cu brio străvechiul adagiu: „Nu contează cum ești în realitate, câtă vreme te poți minți că ești altceva”. Avatarurile noastre vor fi toate uluitor de arătoase fizic și cu calități pe care minciunile virtuale le vor face credibile.

Mai greu va fi cu energia: spațiul virtual nu va produce niciun strop de energie, doar va consuma cantități astronomice. Energia este adevăratul sânge al existenței noastre, nu informația care ne permite să ne umflăm în pene. Până să ne lăfăim în virtualele Câmpii Elizee trebuie să securizăm producerea, circulația și consumul înțelept al acestui sânge.

Ceea ce, după cum era de așteptat, este mult mai greu decât să postezi un clipuleț pe TikTok. La doar un secol de jumătate de la începutul energiei industriale, privim – care cu mânie, care cu turbare – la tabloul sumbru al unei lumi minunate, pe care am mânjit-o fără scrupule în numele poftelor noastre hulpave. Și circulă tot mai insistent ideea că nu putem continua pe drumul sinistru al producerii iresponsabile și al consumului deșănțat al energiei.

Și facem atunci întâlniri, și planuri, și ne luăm angajamente, știind din capul locului că nu ne vom ridica niciodată la înălțimea așteptărilor. Fiindcă marea boală a civilizației occidentale este neputința. Trăim într-un moment de criză, în care traseele obișnuite de alimentare cu energie nu funcționează ca de obicei, aducând distorsiuni grave în viața europenilor. Neputința este la ea acasă: mega-proiectul european ITER (energie prin fuziune nucleară) bate pasul pe loc, în timp ce toți competitorii săi anunță zilnic noi și noi progrese.

În cazul României, nepăsarea se transformă în ticăloșie. Țara noastră mai are oarecare resurse energetice: este al patrulea producător european de gaz natural, iar la actualul ritm de consum rezervele de țiței durează mai mult decât în oricare altă țară europeană. Iar guvernanții noștri fac…ce? Nimic! Avem rezerve importante de gaz în Marea Neagră,  dar de câțiva ani nu suntem în stare să le punem în exploatare și să le valorificăm. În altă ordine de idei, pare limpede că guvernanții se bucură, fiindcă impozitarea creșterilor generalizate de prețuri va aduce venituri suplimentare la rahiticul buget de stat al României.

Mă tem că atunci când alții vor căuta resurse energetice pe alte corpuri cerești, noi tot în jurul cozii ne vom învârti.