Minciuna ca armă electorală. De pe Dâmbovița la Trump și înapoi la Boc

Unii dintre voi ați fost la vot. Unii ați dat votul stâlpilor politici, personaje hârșâite prin ciurul și dârmonul politicii de înalt nivel, lăsându-vă convinși de minciunile lor vechi, la fel de bătrâne ca ei. Alții ați dat votul unor nou veniți, combativi și îndârjiți, care au avut grijă să vină cu minciuni înnoite, adaptate vremurilor pe care le trăim. Cu toții am fost încă o dată păcăliți de sarabanda promisiunilor deșarte, menite doar strângă adeziuni, simpatii și voturi.

„Cantindații” au încercat să-și modeleze discursul.  În București, oraș sufocat de circulația demențială, au fost la mare trecere promisiunile cu pasaje subterane și supraterane, treceri și străpungeri, parcări și alte lucrări de infrastructură, menite să le facă viața mai ușoară locuitorilor capitalei. De la vestita autostradă suspendată pentru care Sorin Oprescu își băga mâna în foc și care a rămas o gogoriță cât un cal frumos, dezvoltarea infrastructurii este un subiect de foc pentru orice pretendent cât de mic.

Promisiuni în vânt, ridicate cu cinism până la statutul de paradigmă existențială. Emise de false Mafalde, îmbătate de atenția și importanța care le sunt atribuite. La vremea sa, Winston Churchill dăduse o explicație pertinentă a modului de a fi al unui politician: „A fi politician înseamnă să fii capabil să spui dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare. Iar apoi să poți explica de ce nimic din toate acestea nu s-a întâmplat.”

Istoria recentă a politicii românești abundă în exemple care confirmă dictonul lui Churchill. Emil Constantinescu, cel mai palid președinte din istoria recentă a politicii românești, și-a pus agale ochelarii pe masă și a aruncat bomba: Convenția Democratică are 15.000 de specialiști în block-starturi, pregătiți să schimbe fața și soarta României. Specialiști de elită care vor gestiona cu măiestrie cele 60 de miliarde de dolari pe care comunitatea internațională este pregătită să le investească în România.

Urmarea? Nici un dolar la orizont, iar emacipata Convenție Democratică (slăbită evident și lăsată fără perspectivă prin dispariția titanului Coposu) a dat României doi dintre cei mai rizibili prim-miniștri (dacă nu vă amintiți, ei au fost Victor Ciorbea și Radu Vasile). După o astfel de guvernare, în care nici măcar un dram din promisiunile fantasmagorice din 1996 nu a fost împlinit, era normal ca în 2000 Convenția Democratică să-și dea obștescul sfârșit, lăsând loc la butoane unui PSD condus de veșnic tânărul Ion Iliescu.

Minciuna sfruntată face parte din echipamentul de temelie al fiecărui politician. Acea ridicolă și inutilă (mai puțin situațiile în care ne face să râdem) instituție numită Autoritatea Națională pentru Integritate (ANI) ar trebui să aibă un subiect mai consistent de urmărit decât îmbogățirile fără just temei și anume afirmațiile și susținerile publice fără just temei. Adică, minciunile.

Într-un exces tineresc (de, era cu patru ani în urmă…) am propus reinstaurarea pedepsei cu moartea pentru o crimă dintre cele mai grave în această lume în care promisiunile neonorate și prefăcătoria meseriașă tind să devină o normă: minciuna. Procesul de conștiință al oricărui candidat la o funcție publică nu sună așa: „Ce pot să fac pentru a câștiga încrederea, respectul și susținerea alegătorilor mei?”, ci așa: „Ce pot să le promit alegătorilor mei, oricât de aiurea sau de prostesc ar suna, pentru a câștiga voturile lor?”

Grija oricărui politician (nu numai dâmbovițean…) se încheie odată cu câștigarea voturilor. Profesorul meu de organizarea muncii ne spunea că timpul de lucru al unui român este alcătuit din două jumătăți: în prima nu lucrează nimic, în a doua caută justificări de ce nu a lucrat în prima parte. În cazul politicienilor, raportul este mult mai tragic: 10% pentru promisiuni, 90% căutare de justificări pentru ce acele promisiuni nu pot fi împlinite (citat din Emil Constantinescu: „Securitatea m-a învins…”).

Până și eroul local al Clujului, Boc „a nost”, are un trecut încărcat de promisiuni fantasmagorice: tren suspendat, tunel de traversare a centrului, Someș navigabil, aqua park somptuos și alte câteva. Dar, spre deosebire de „sudiștii” care mint cu nerușinare sfruntată (amintiți-vă de ultimul „Program de guvernare” al PSD), Emil Boc a și făcut o mulțime de lucruri, stând cu fruntea sus într-o categorie puțin frecventată, anume „a mințit, dar a și făcut”.

Vă rog să nu culpabilizați definitiv pe vajnicii politicieni români, care până mai ieri s-au luptat pentru voturile voastre. Maestrul neîntrecut al minciunilor nu e printre ei, ci peste ocean. Se numește Donald Trump și iată de declara el, în inconfundabilul său stil pompos, atunci când se afla în campanie electorală pentru succesiunea lui Barack Obama: „Nu va fi timp de mers în vacanțe, nu va fi timp de mers la golf. Dacă voi fi ales președinte o să fiu mereu la Casa Albă. Nu mai plec. O să muncesc pentru voi, nu voi avea timp să joc golf. Dacă ai fi la Casa Albă, de ce ai vrea să joci golf?”

Rezultatul? Începând cu 7 martie 2020, Trump a jucat golf de 24 de ori – aproape în fiecare week-end, timp în care peste 200.000 de americani au murit din cauza pandemiei (de 3 ori numărul de morți în războiul din Vietnam). Dacă nu sunteți un trumpist (sau trumpetist…) înfocat, veți admite că este o distanță astronomică între gușă și căpușă. Dar cui să-i pese, atâta timp cât adevărul îl aflăm, mereu, prea târziu, după ce am votat diavolul cel mai arătos.

După cum a spus Robert Brasillach, care și-a lăsat viața sub gloanțele plutonului de execuție pentru prea multă onestitate: „Dacă vrei să știi cine este un om, dă-i o funcție de conducere.” 

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.