Marea extincție

Extincțiile sunt un fenomen aproape banal. La scară planetară, desigur…Până în prezent minunata noastră planetă a cunoscut 5 extincții majore ale vieții. Pe ansamblu, ele au adus schimbări impresionante și au modelat cu strictețe, chiar cu violență, traseul evolutiv al vieții terestre. Într-atât, încât unele estimări susțin că au trecut în istorie 97% din speciile care au populat vreodată Terra.

Și atunci, pentru care motive am numit această a 6-a extincție ca fiind „Marea Extincție”? E simplu, dar îngrijorător: această extincție implică specia umană. Cele 5 extincții de până acum au fost, din punct de vedere antropogenetic, neutre. Chiar dacă 9 specii din 10 au fost nimicite, lanțul vieții nu s-a rupt, iar speciile supraviețuitoare au fost probabil cel mai  bine înzestrate pentru supraviețuire (cum au fost modestele și măruntele mamifere, care au supraviețuit fioroșilor dinozauri).

Chiar dacă și în a 6- a extincție vor supraviețui doar 10% dintre specii, lanțul vieții pe Terra nu va fi rupt și este posibil să ducă la progrese evolutive neașteptate și spectaculoase. Singurul motiv de îngrijorare este următorul: cât de puternic va fi implicată omenirea în aceste proces complex și impredictibil și cât de mult va suferi ea până să se ajungă la un oarecare echilibru? Fiindcă schimbările care se arată vor aduce multă suferință omenirii, o suferință complexă și inevitabilă.

Nu mă refer aici doar la suferința fizică individuală generată de căldurile devastatoare, seceta prelungită, evenimente meteorologice extreme, schimbarea ecosistemelor, dispariția speciilor cunoscute și (eventual) apariția unor specii noi, cu comportament necunoscut. Mă refer și la suferința comunităților umane confruntate cu alterarea habitatului obișnuit, chiar pierderea sa ireversibilă, cu pierderea domeniilor locuibile, cu migrația masivă a celor ale căror teritorii au devenit nelocuibile. Mă refer și la suferința morală a umanității, care a înțeles deja că o bună parte din mecanismele acestei schimbări, și a acestei extincții, se datorează omului, acțiunii umane mânate de pofte prostești și de o nepăsare suverană față de consecințe.

În ciuda suferinței stratificate care așteaptă omenirea, aceasta își continuă neabătut programul de acaparare și exploatare sălbatică a mediului. Europa, ca tărâmul cel mai înalt al conștiinței umane, se străduiește să ofere un exemplu întregii omeniri, dorind să devină „neutră energetic” până în anul 2050. Foarte frumos, și de laudă demn, dacă ignorăm faptul că Europa a devenit o cantitate neglijabilă în marile circuite ale materiei terestre. Pe ansamblu, „lumea civilizată” (sintagmă care devine tot mai mult goală de semnificație) reprezintă sub 10% din populația umană a planetei. Restul de 90% nu dau nicio ceapă degerată pe problematica protejării mediului și pe evitarea crizei climatice, având pe agenda de viitor un singur punct: cum să ajungă să trăiască precum ceilalți 10%, oricât combustibili fosili vor arde.

Și, după cum arată experiența îngrijorătoare a ultimilor ani, Europa – în ciuda remarcabilelor sale eforturi – nu va fi în niciun mod ferită de efectele crizei ecologice mondiale. Deși Europa poluează din ce în ce mai puțin, și depune eforturi notabile de a îmbunătăți condițiile de mediu pe continent, ea este neputincioasă în fața modificării globale a acestor condiții, care aduc în limitele strâmte ale continentului nenumărate excese și manifestări extreme ale vremii. Aceasta este o confirmare a principiului conform căruia în ecosfera planetară „Toate sunt legate de toate”, ceea ce face ca o tonă de cărbune arsă la ecuator pentru producerea electricității să contribuie la împingerea la extrem a vremii la latitudini înalte (Europa, nordul Eurasiei, America de Nord, zonele arctice). Și se arde într-o veselie… mai toată lumea la Ecuator sau tropice își luminează casa, are frigidere încăpătoare și râvnește intens la aer condiționat, care consumă mai multă energie decât o instalație de încălzit în zona temperată.

Toate acestea se regăsesc matematic în deteriorarea mediului la nivel planetar. Ne uităm la apele mărilor și oceanelor și ne mirăm cât pot fi ele de cristaline și cât poate fi de plăcută căldura lor atunci când ne bălăcim în ele … și habar nu avem câtă otravă se acumulează în acele ape. Nu este nimic vizibil, nimic care să pună direct în pericol prețioasa noastră ființă umană – nu metale de tot felul, nu microplastic; nu este decât căldură.

Apa oceanelor oricum acumulează căldură, prin același simplu mecanism prin care noi încălzim apa pentru ceai. Dar capacitatea lor de acumulare nu este infinită; pe lângă faptul că, dincolo de un anume prag, apa transferă căldură atmosferei, contribuind la încălzirea globală, coborârea căldurii în adâncurile oceanelor – combinată cu afluxul imens de apă dulce ca urmare a topirii ghețarilor – poate duce la stoparea circulației termohaline. Iar acest imens proces acvatic, care împletește fluxuri uriașe, neîntrerupte, de apă caldă și de apă rece, se extinde la scara întregii planete și este unul dintre elementele definitorii ale climatului planetar. Iar întreruperea sa poate duce la manifestări extreme ale vremii despre care nici măcar nu este bine să vorbim. (Dacă doriți un articol nepretențios, de popularizare, îl găsiți aici https://newsweek.ro/international/video-scenariu-de-cosmar-curentii-oceanici-in-colaps-din-2025-parti-ale-europei-vor-ingheta).

Fără îndoială, nu vor fi afectate sau nimicite toate speciile animale. Până și omul, care și-a creat o viață îmbelșugată și îndestulată, deci extrem de fragilă, nu este în pericol de extincție, ci doar va suferi intens, în parte din cauza ignoranței și nepăsării cu care a tratat relațiile sale cu natura.

Și mă doare să spun că măcar o parte din această suferință ar fi putut fi evitată…

Mihai E. ȘERBAN