Libertate și datorie

Prim-ministrul Slovaciei a ieșit în fața națiunii pentru a apăra măsura radicală de testare a întregii populații contra coronavirusului: „Aceasta va fi calea noastră spre libertate”. Miza este importantă: în Cehia vecină virusul buclucaș face ravagii în rândurile populației, iar măsurile luate de autorități sunt întâmpinate cu multă reținere, contestare și opoziție fățișă (violentă chiar…) de către cei vizați. Prin testarea tuturor, slovacii încearcă să prevină o rată ridicată a infectărilor, pentru a nu-și pune economia „pe butuci” și a preveni mișcări sociale dăunătoare.

Exemplul este foarte potrivit pentru o comparație. Între două țări, ambele cu populație de origine slavă, cu un trecut comun foarte apropiat, cu un nivel de dezvoltare foarte asemănător. Cehia a avut un parcurs mai „revoluționar” (amintiți-vă doar de „Primăvara pragheză” din 1968), iar în zilele noastre cetățenii săi se remarcă prin spiritul „revoluționar” (adică nesupus și neînduplecat). Nu sunt singurii în Europa; peste tot unde se impun restricții asupra vieții personale și asupra funcționării afacerilor sunt adevărate valuri de nemulțumire, contestare, opoziție vehementă, manifestări și lupte de stradă.

Să fii contestatar, oponent și răzvrătit este calea cea mai ieftină de asigurare a libertății și cu rezultatele cele mai îndoielnice pe termen lung. Vrei să fii „liber”? Începe prin a respecta regulile, oricât de absurde sau opresoare ți se par ele la un moment dat. Cum poți să te opui regulilor până când nu știi ce înseamnă ele și pentru ce au fost ele puse pe capul tău? Regulile nu trebuie tratate precum un păianjen care tocmai ne-a aterizat pe frunte (adică, cu isterie distructivă), ci cu calm, stăpânire, bunăvoință și înțelegere. Asta, în ceea ce îl privește pe cetățean, oricât de necopt ar fi el.

Vorbind despre statele democratice, sunt nenumărate cauzele pentru care acestea eșuează, când unul, când altul, în a impune cetățenilor respectarea de reguli stabilite de către autoritățile de tot felul.

În primul rând, în democrație este de „bon ton” să faci vorbire doar despre drepturile individului uman. Ați auzit vreun politician promițând „lacrimi, sudoare și sânge” alegătorilor săi, așa cum făcea Churchill în zorii marelui război? Discursul educațional democratic se întemeiază în majoritate covârșitoare pe proslăvirea spiritului întreprinzător, prin gândirea „în afara cutiei”, prin căutarea schimbării în scopul realizării progresului. Pe urmă, educația făcută cetățenilor „democrați” este extrem de deficitară, fiindcă este, în general, orientată spre câștigarea de bani,  nu spre felul în care viața trebuie trăită. În fine, ideea de supunere cooperantă este cu desăvârșire eliminată, fiind înlocuită cu ridicarea în slăvi a drepturilor individului, care de fapt nici nu știe ce să facă cu acele drepturi, nefiind în niciun fel pregătit pentru aceasta.

Această situație complexă este pe deplin reflectată în constituțiile moderne ale statelor democratice. Să luăm de pildă Constituția României, așa cum a fost ea adoptată prin referendumul din 2003.

Constituția este organizată pe capitole și articole. După zeci de articole care statuează drepturile cetățenilor români, urmează cele 4 (patru) articole care vizează îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Simplu: cetățenii datorează patriei lor fidelitate, apărare și … impozite. Cel de-al patrulea articol este mai complex: „Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.” Aceasta este singura referire la obligațiile cetățenilor raportat nu atât la concetățenii lor, ci la autoritățile de stat.

În rest, Constituția este încărcată de tehnicități dintre cele mai diverse, fără a vorbi explicit despre toate îndatoririle diverse pe care trebuie să le aibă în vedere un cetățean care dorește să fie un membru de nădejde al națiunii sale. Astfel, întrucât Constituția nu prevede nimic în acest sens, discuția despre îndatoriri (deci, despre obligații, ca să nu fie neclarități pentru cititorii tineri) este lăsată în seama societății – care nu este suficient de responsabilă pentru a asigura educația potrivită tinerei generații, și a familiei – care este mult prea ocupată și tracasată pentru a oferi tânărului cetățean o educație completă, pe măsura vremurilor pe care le trăim.

Cândva, desigur, familia era cea care avea în grijă acest gen de educație. Dar s-a terminat: părinții sunt subjugați de îndatoririle economice și fiscale (articolul 56 din Constituție) și mult prea zdrumicați datorită lăbărțării moravurilor prin opera „democrației” (în S.U.A., 23% din copii cresc în familii mono-parentale). Bunicii, cei care în mod tradițional se ocupau de educația morală a tinerei generații, trăiesc acum singuri sau sunt abandonați în „case de îngrijire”, triste antecamere ale morții.

Ne confruntăm cu o foarte profundă criză; nu politică, nu administrativă, ci morală. Statele democratice moderne au asigurat nu numai o prosperitate fără precedent a cetățenilor, ci cu osebire un nivel al drepturilor individuale și colective fără precedent în întreaga istorie a umanității (dacă nu vă vine să credeți, cercetați „legea talionului”, care în rândurile publicului needucat este cunoscută drept „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”). Din păcate, frumoasele democrații vestice nu au reușit să pună mai nimic în locul vechilor constrângeri familiale.

În concluzie, dacă doriți libertate, puteți fi siguri că ea nu poate fi obținută niciodată prin frondă prostească, prin contestare încăpățânată, prin distrugeri, jafuri, incendieri. Pentru a afirma pretenția la libertate, trebuie să înțelegeți că obținerea libertății trece obligatoriu prin asumarea unor îndatoriri. Când porniți năvalnic în căutarea libertăților voastre răspundeți mai întâi la întrebarea: pot fi mulțumit de felul în care mi-am îndeplinit datoria?

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.