Întâia directivă și jocul puterii

Am fost adesea întrebat: „Cum se face că ești un partizan atât de înfocat al peliculelor SF? Ce se petrece acolo atât de interesant încât nu-ți scapă una?” Pentru a fi bine înțeleși, sunt grosso modo două categorii de creații SF: una care este doar un pretext pentru a transpune la scară cosmică vestitele filme cu cowboy și a doua care investighează viitorul umanității și încearcă să prefigureze imaginea unei umanități evoluate, atât pe plan științific și tehnologic, cât și moral.

Desigur, hălăduind pe cărările cosmosului, cu gândul de a cunoaște și a explora, ai ocazia de a întâlni numeroase civilizații extraterestre, unele aflate în stadii incipiente ale evoluției materiale. Interacțiunea cu o astfel de civilizație poate avea un impact devastator asupra evoluției naturale a acesteia (ex: cargo cultul în Oceania), ba chiar asupra existenței fizice (ex: bolile pe care cuceritorii europeni le-au adus în Lumea Nouă, decimând populațiile locale).

Doar două exemple și putem imediat înțelege care sunt pericolele complexe care amenință civilizațiile mai puțin dezvoltate atunci când intră în contact cu cele „dezvoltate”. Un pericol potențial pe care creatorii „Star Trek” l-au înțeles în toată amploarea lui; ca urmare, în manualul de bază al activității de explorare a cărărilor nebătute ale Cosmosului figurează Întâia Directivă, numită și „Directiva neamestecului”, care interzice exploratorilor tereștri să se implice în activitățile și, mai ales, în căile de evoluție a civilizațiilor extraterestre.

Creatorii „Star Trek” au înțeles cu multă înțelepciune pericolele care pândesc civilizațiile tinere atunci când interacționează cu civilizațiile mai avansate tehnologic. Era simplu de înțeles: în definitiv, întreaga istorie a umanității este dominată de raidurile/jafurile/împilările/crimele/pogromurile/genocidele pe care cei mai „avansați” din punct de vedere tehnologic sau, pur și simplu, puternici, prin numărul lor sau prin cruzimea lor, le-au efectuat împotriva celor mai pașnici, mai puțini, mai „slabi” sau, pur și simplu, mai puțin evoluați tehnologic.

În fapt, întreaga existență a indivizilor umani și a comunităților umane, inclusiv naționale, este dominată de un instinct extrem de puternic, plin de îngâmfare, intoleranță și cruzime, numit: putere asupra celorlalți. Fie din rațiuni de securitate („un indian bun e un indian mort”), fie din rațiuni economice (prima cale de îmbogățire a indivizilor și națiunilor este jaful, mai mult sau mai puțin ascuns și înecat în sânge), fie din rațiuni „politice” (manipulări mai mult sau mai puțin oculte menite să ducă la atingerea scopurilor murdare de mai sus: „Irakul are arme chimice”, „Iranul se înarmează nuclear”), ceea ce dorește fiecare individ măcinat de neputințe, sau afacerist veros, sau politician criminal este puterea asupra celorlalți. Ceea ce ei numesc „diplomație” este calea celor puternici de a-și ascunde intențiile îndărătul cuvintelor (Metternich) și calea celor slabi de a se pleca respectivelor intenții păstrând aparențele de demnitate și independență…

După ce toți ceilalți se află la degetul tău mic, după ce toți dansează cum cânți tu, atunci te poți simți în siguranță, te poți simți că deții puterea. Acesta este visul de aur pe care l-au trăit americanii (S.U.A.) în ultimul secol: ei să fie atât bătăușul mondial, cât și jandarmul mondial. Democrația americană nu a fost decât un instrument (vulgar, grosolan chiar) prin care propriii cetățeni, ca și guvernele și cetățenii planetei, au fost ademeniți sau forțați să accepte dominația și bunul plac american. O.N.U., creat pentru a aduce dreptate și echilibru într-o lume complexă, în plină dezvoltare, nu a servit decât ca instrument de justificare a intervențiilor brutale în destinele altor națiuni.

În general, atât în viețile noastre ca indivizi, cât și la nivel de politică de stat, suntem în permanență conduși de acest puternic, inevitabil și fatal instinct: puterea asupra celorlalți. Părinții își exercită puterea asupra progeniturilor, simțindu-se fericiți prin exercițiul puterii. Întreaga viață ți-o petreci sub influența instituțiilor, a căror atitudine adesea ascunde sămânța otrăvită a puterii (când vă simțiți abuzați – despre aceasta este vorba, oameni bolnavi profitând de poziția lor pentru un exercițiu al puterii…). Statele își abuzează cetățenii și se abuzează între ele, într-un elaborat „joc al puterii” sau „echilibru al terorii” care nu dorește nimic altceva decât instalarea unei relații de dominație și supunere.

În 1948, aceeași organizație debusolată (O.N.U.) a produs o „Declarație Universală a Drepturilor Omului” – care a rămas o înșiruire de cuvinte „ce din coadă au să sune”, fiindcă jocurile de putere, abuzurile, comploturile (cine își mai amintește de moartea lui Dag Hammarskjöld?), diplomația mincinoasă, războaiele prostești și sângeroase au continuat cu o forță și mai mare, cu mai multă manipulare, perfidie și dispreț față de valorile umaniste de temelie (dreptul la viață înseamnă ceva pentru voi?). Încercați să explicați palestinienilor din Gaza, civililor din Ucraina, rohingya din Myanmar, civililor din Sudanul de Sud, Siria sau din R.D. Congo că pompoasa declarație nu-i apără în niciun fel și că ei trebuie să piară fiindcă niște indivizi dezaxați, îmbătați de puterea pe care au pus mâna, nu se mai satură de sângeroasele jocuri geopolitice între bătăușul planetar și diverșii bătăuși regionali și locali.

Jeffrey Sachs: „Politica Americii este una singură: dacă nu-ți place cineva, nu încerci să negociezi, ci îl elimini”.

Și uite așa se face că Întâia Directivă – neamestecul în viața altor indivizi, comunități, națiuni și întregi civilizații – rămâne o simplă găselniță scriitoricească, menită să prefigureze civilizația umană a viitorului într-o existență ferită de abuzuri, crime și războaie, evoluată moral și dreaptă în tot ce face.

Mă întreb cu tristețe: va trebui, deci, să așteptăm anul stelar 2371?

Mihai E. ȘERBAN