Găinile ipocrite

Cinismul disprețuitor cu care unii adulți o tratează pe Greta Thunberg, precum și pe milioanele de tineri care s-au raliat cauzei ei (rezum: „sunteți o adunătură de mucoși pretențioși care trăiți în puf!”), nu face decât să scoată și mai pregnant în evidență încuierea intelectuală și îmbuibarea morală care ne macină în cel mai glorios secol al existenței umanității.

Înaintăm orbește. Singurele concluzii valabile pe care putem să le tragem sunt cele întemeiate pe experiența trecută, deci capitalizată cultural. Or, noi încă nu avem habar care sunt urmările asupra ființei umane ale celor mai îndrăgite invenții ale ultimilor 30 de ani. Nu știm ce vom păți ca urmare a chimizării alimentelor până la limita la care totul este „aromatizat sintetic, colorat artificial”. Nu știm cum va fi sănătatea noastră în viitor, fiindcă adolescenții noștri sunt prima generație care trăiește „scăldată” în radiații, unde și emisii de tot felul. Nu știm ce impact va avea asupra sănătății generale a speciei noastre sedentarismul tot mai intens, care riscă să devină un mod de viață.

Înaintăm orbește și facem gălăgie.  Omenirea s-a debarasat de ideea că ceea ce făptuiește este comandat de către divinitate. Acum divinitatea supremă este libertatea și diversitatea. În consecință, au drept de a fi elaborate, expuse și apărate cele mai trăsnite idei, concepte și teorii deplasate sau absurde. Iar orice pas, în orice direcție ar fi el, este însoțit de un cor de cotcodăceli care fac uitate bunul simț și respectul.

Exact astfel se întâmplă în mult-dezbătutul și mult-spinosul domeniu al modificărilor climatice. Mergem înainte orbește și cotcodăcim asurzitor. Toată lumea are dreptate, de la cei care privesc pe geam și spun că totul este în regulă, până la cei care se bizuie pe tot felul de date științifice pentru a încerca să ne convingă că mai nimic nu este în regulă. Cei mai cotcodăcitori sunt, în mod paradoxal, tocmai cei care nu dau crezare științei și argumentelor aduse de aceasta.

Pe undeva este de înțeles, fiindcă ființa umană este delăsătoare și oportunistă. Drumul său evolutiv a început ca prădător oportunist, luptând cu hienele și vulturii pentru resturile de carne abandonate de lei. Au trecut milioane de ani, dar spiritul său de prădător oportunist funcționează chiar mai bine, fiindcă este bine ascuns sub tot felul de idei „nobile” și „umaniste”. Dar istoria umanității nu este decât un lung șir de evenimente în care indivizi, triburi, hoarde sau întregi popoare au imaginat, căutat și provocat „oportunități”. Fie el curtea din spate, o câmpie sau un munte, o țară sau un continent, spațiul oportunității a fost singurul Sfânt Graal al cuceritorilor trecuți.

Vremea cuceririlor s-a încheiat. Planeta este atât de cotropită de om, încât nu a rămas nimic de cucerit (desigur, încălzirea globală face disponibile Arctica, Antarctica și Groenlanda, spre care privirile lacome ale oportuniștilor de profesie alunecă tot mai insistent). Dar tocmai acești oportuniști pofticioși sunt cei mai periculoși: ei nu pot să accepte că ceea ce părea nesfârșit, și disponibil pentru jaful cel mai ticălos – și anume, mediul natural  –, se împuținează rapid și devine tot mai greu de jefuit.

Umanitatea se comportă precum o vidră închisă într-un acvariu cu pești. La început, e fericire mare: prada este bogată berechet și ușor de prins pe deasupra! După care urmează catastrofa: peștele se termină, altă sursă de hrană nu există, așa că vidra moare grasă și nedumerită!

Omenirea ar trebui să aibă mai multă înțelegere a realităților și o mai mare maleabilitate morală decât banala vidră. Nici vorbă! Omenirea este ca o adunătură de găini care hălăduie bezmetice pe o câmpie de pe care se hrănesc, dar pe care o și potopesc cu excrementele lor. Și în ăst timp cotcodăcesc de zor, fiecare pe limba sa și fiecare spre alt orizont.

Iar hoarda de găini mai are o hibă majoră: este ipocrită! Adică, are una în gușă și alta în pipotă! Pare că ne pasă tuturor de problematica climei în schimbare, dar acțiunile concrete se lasă mult prea mult așteptate, fie ele din partea decidenților politic sau a cetățenilor de rând. Fiindcă interesul este mimat, enunțat ipocrit doar din vârful buzelor. După care ne retragem acasă și ne bucurăm chicotind de huzurul nostru energofag, care azi face să sufere ecosfera planetară, iar mâine ne va face să suferim pe noi.

Cu ceva ani în urmă am urmărit un reportaj la televiziune despre o grindină devastatoare care a nimicit recoltele într-un sat din apropierea Clujului. Un bade mioritic foc, filosof până la borurile pălăriei lăsate pe ochi, a fost întrebat de reporter: „Cum de nu ați făcut o asigurare pentru recolte?” Halucinant, răspunsul a sunat așa: „Păi, dacă nu ne-o obligat nime…”

Asta să fie soluția? Să așteptăm să ne oblige cineva să facem ceea ce este corect, drept și moral? Să așteptăm pe extratereștrii cei evoluați, care să ne dea lecții de moralitate cosmică? Să așteptăm ca inteligența artificială și roboții să preia conducerea pentru a ne șterge de pe fața Pământului, fiindcă suntem cel mai mare rău petrecut pe această planetă?

Dacă vom constata că chimicalele din hrană și radiațiile omniprezente ne fac rău, putem în orice clipă să schimbăm radical, sau chiar să oprim hecatomba. Dar ce te faci cu planeta? Suntem porniți să-i ascultăm pe cei care cotcodăcesc că planeta „n-are nici pe dracu”- logic, fiindcă suntem delăsători și preferăm să   abandonăm problemele în grija generațiilor viitoare. Generații care însă s-au mobilizat și refuză dezinteresul nostru, tăcerea noastră complice  și învățăturile noastre pline de ipocrizie. Ei au înțeles ceva ce nouă încă nu ne-a intrat în cap: dacă un rău se întâmplă de în viitorul apropiat, oricât de contestat poate fi el scum, nu vom avea cale întoarsă. Acel rău va fi poate definitiv.

Deocamdată, vocile lor sunt acoperite de cotcodăcitul găinilor oarbe și ipocrite.