Dacă învingi, ești un erou…

„…dacă nu, ești un  nimic.”  Așa a glăsuit antrenorul argentinian Alfio Basile după ce, în mod surprinzător, în timpul Campionatului mondial de fotbal din 1994, echipa României a administrat o neașteptată înfrângere echipei Argentinei, mult mai bine cotată la acea vreme. Desigur, aici luăm contact cu un sindrom pe care îl cunoaștem foarte bine: învingătorul este pe veci pomenit, învinsul este pe veci uitat…

Cea mai tragică expresie a acestui nedrept principiu ne-a fost servită în urmă cu 111 ani, cu  ocazia competiției dintre Amundsen (norvegian) și Scott (englez) pentru cucerirea Polului Sud al planetei. Amundsen a fost primul. În cortul în care îl va găsi moartea, pe drumul de întoarcere, Scott scrie în jurnal: „După milenii nesfârșite de singurătate, Polul Sud a fost cucerit de două ori, la trei săptămâni distanță. Și, într-o lume în care învingătorul ia tot, eu am avut ghinionul de a sosi al doilea.”

Oamenii sunt ahtiați după putere. Acesta este motivul pentru care îl glorifică pe învingător și-l țin minte cu multă emoție. Chiar dacă acel învingător își datorează poziția unei sutimi de secundă, unui gol mai mult înscris într-un sezon sau unui procent într-o înfierbântată competiție electorală. Dar se pare că oamenii nu sunt câtuși de puțin interesați de acest banal element: pentru ei, ceea ce contează nu este justețea, sau moralitatea, sau echitatea. Pentru ei este importantă dominația, supremația, victoria, umilirea învinșilor și accederea în Panteonul Învingătorilor, în Galeria Celebrităților sau în Expoziția Faimei.

Dominația, exercitarea puterii asupra celorlalți sunt însușiri de temelie ale ființei umane, pe care vița noastră le are în comun cu mai toate viețuitoarele care au precedat-o pe scara evoluției. Lupta manifestă pentru putere și dominație a fost rezervată masculilor; învingătorul, pe lângă privilegiul accesului cvasi-garantat la reproducere (ceea ce, fără îndoială, era în folosul speciei, asigurând transmiterea celor mai valoroase gene) avea și „obligații”. Adică să securizeze teritoriul, să-l apere împotriva oricăror agresiuni și să mențină pacea și ordinea în rândurile supușilor săi. Cu alte cuvinte, exact ceea ce fac conducătorii umani, fie ei „democrați”, „autocrați” sau „dictatori”. Desigur, fiecare în felul său, conform tradiției respectivelor popoare și conform stilului individual, propriu fiecărei ființe umane. (Cel mai iubit președinte al Filipinelor a fost Rodrigo Duterte, care a stârpit traficul de droguri… cu traficanți cu tot, desigur!)

Cu cât o națiune este mai „barbară”, cu atât conducătorii săi sunt mai „puternici”. Priviți la toate acele națiuni „ne-democratice” unde conducătorii beneficiază de procente de aprobare și de susținere de-a dreptul aiuritoare, pe care conducătorii națiunilor „democratice” le văd doar în cele mai roz vise ale lor. Tot ei sunt cei mai disprețuiți și mai huliți conducători de pe planetă. Ei nu mai sunt în niciun fel eroi ilustrativi ai națiunilor lor, ci un fel de funcționari spilcuiți și răzgâiați, pe fond niște circari ieftini și josnici, pe care supușii îi iau „în serios” doar atunci când e vorba să-i critice și să-i desființeze. În schimb, toată admirația se îndreaptă acum spre vedetele ecranului, mic sau mare, care sunt acolo mai degrabă pentru dotările lor fizice (femei arătoase și sportivi de frunte) decât pentru ceea ce fac pentru semenii lor.

Semeni care sunt ahtiați după simplitate. Doar pasionații, cei foarte puțini, pot memora un podium complet de premiere, în care de fapt performanțele „pierzătorilor” sunt atât de apropiate de cele ale „învingătorului” încât orice clasificare sau ierarhizare este pur și simplu rușinoasă. În ce fel meritele lui Scott sunt inferioare celor ale lui Amundsen? Pentru mine, în niciun fel; dimpotrivă, tragismul născut din lupta și sacrificiul unei întregi echipe de oameni dârji și bravi (la un moment dat, unul dintre englezi părăsește adăpostul fragil al cortului rostind: „Eu ies un pic afară. Să nu mă așteptați”) este fără egal și îi ridică pe un piedestal care este mai presus de orice clasament.

Credeam cândva că demitizarea celor „puternici” și „importanți” face în mod necesar parte din drumul nostru, al tuturor, spre o nouă normalitate, în care indivizii nu se mai ploconesc, nu se mai căciulesc, nu se mai umilesc pentru a primi drept favoruri ceea ce li s-ar cuveni de drept. Da, este adevărat, i-am demitizat la greu; l-am demitizat inclusiv pe Dumnezeu, rezervându-i soarta sărmanului Pan; am demitizat istorii, tradiții și instituții, am anulat („cancel”) cultura și felii întregi din trecutul nostru.

Și ce am pus în loc? Puternicii și importanții zilelor noastre sunt cei arătoși și atrăgători, cei care au de expus trupuri modificate chirurgical și chimic de zeițe false, zilnic șlefuite ore în șir, cei care au de expus trupuri bărbătești „lucrate” până crapă ligamentele, dar mereu cu un aer de învingători blazați. Parcă ne-am întors în epoca de piatră: importanți sunt cei care au argumente fizice, și nu cei care au experiență, discernământ și înțelepciune. Toți cei care prin vorbe meșteșugite te pot lămuri să crezi ce nu poți crede și să cumperi ce nu-ți trebuie s-au mutat din iarmaroace și bâlciuri pe internet, unde nerușinarea este protejată de orice legitimă indignare și de orice posibilitate de interacțiune directă.

Aceștia sunt eroii zilei de azi. Circulă chiar acum prin cercurile plângătorico-nostalgiste texte ale lui Eminescu și Caragiale care surprind tocmai decăderea vechilor idoli (cei de acum 150 de ani, desigur). Fără îndoială, și aceasta face parte din destinul idolilor: să se învechească, să se prăfuiască, și să piară. De mucegai, de foc sau de uitare.

Acest destin îi așteaptă și pe cei care azi au ieșit pe locul întâi, au avut cel mai mare număr de urmăritori sau cele mai multe vizionări.

Ar putea sărmana planetă să mai aibă chiar și 100 de poli. Cu astfel de „eroi” ar rămâne pe veci neatinse…

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.