Culorile dezastrului

Unul dintre prietenii mei, locuitor pe litoral, a postat o fotografie, care nu era menită să impresioneze prin frumusețe, ci prin inedit: Marea Neagră nu era neagră, nu era albastră, ci era verde! Iar acel verde nu era strălucitor și limpede, ci era lăptos și dens, semănând cu o boală care părea să pândească în acele ape.

Ne amintim cu ușurință faptul că sintagma poetică pentru numirea Terrei este „planeta albastră”. Aceasta, fiindcă 71% din suprafața sa este acoperită de mări și oceane; ceea ce, privind de la înălțimea zborurilor cosmice, face ca acest neînsemnat boț de humă să emită vibrații albăstrui. Atunci când, în 1990, Carl Sagan a convins NASA să întoarcă camera foto a sondei Voyager către Terra și să ia o poză de la 6 miliarde de kilometri depărtare, planeta noastră apărea doar ca un stingher punctuleț albăstrui, pierdut în hăurile reci ale cosmosului. Așa s-a născut sintagma „Pale blue dot” (punctul de un albastru șters).

Se pare însă că albastrul este din ce în ce mai puțin prezent la scară planetară și înverzirea accelerată a apelor de suprafață devine atât un simptom, cât și un semnal de alarmă. Simptom al încălzirii continue a ecosferei planetare și un semnal de alarmă asupra consecințelor dramatice ale acestui proces. De câteva luni, NASA a lansat ultimul său instrument specializat, numit PACE (nu vă speriați, nu e nicidecum un apel la pacea mondială…). Acronimul este generat de funcțiile respectivului satelit de a studia Planctonul, Aerosolii, Circulația atmosferică și Ecosistemul oceanic.

Iar primele rezultate sunt de natură a ne pune pe gânduri: planeta noastră nu mai este albastră, ci este verde! Nu mai puțin de 56% din suprafața oceanelor, mai ales în zonele ecuatoriale și tropicale, afișează „ochilor” din spațiu o dulce culoare verde, în toate nuanțele, care încântă ochiul, dar îngrozesc spiritul. Fiindcă înverzirea apelor înseamnă o proliferare fără precedent a planctonului, mai ales a fitoplanctonului care are nevoie de două ingrediente care acum îi sunt furnizate din plin: căldură și dioxid de carbon.

Este știut că apele oceanice sunt un instrument important al fixării dioxidului de carbon atmosferic. Acest dioxid rezultă  acum în proporție covârșitoare din activitățile umane, bazate pe energia extrasă din combustibilii fosili prin arderea acestora și emisia în atmosferă a insidiosului CO2. Din atmosferă oceanul poate fixa în apele sale aproximativ 30% din cantitatea totală de CO2. Sau…putea, fiindcă – arată datele satelitare – concentrația a devenit atât de înaltă, încât  ritmul absorbției scade, iar cantitatea de plancton din ape crește vertiginos.

Desigur, nu am scris toate acestea pentru a vă speria sau a vă descuraja. Oricât de verde și de lăptoase vor fi apele oceanelor și mărilor, tot veți găsi colțișorul magic în care să faceți acel selfie „bestial” cu care să stârniți invidia privitorilor. Deci orgoliul vostru va fi mereu la cote maxime, iar planeta… cui îi pasă de planetă?…să se descurce, că e destul de bătrână și de mare!

Ei bine, situația este cu mult mai complicată de atât. Să vorbim doar despre pompa de CO2 din oceane; am spus deja că creșterea temperaturilor atmosferice duce la scăderea eficienței pompei, ceea ce face ca mai puțin CO2 să poată fi absorbit, ceea ce duce la creșterea accelerată a concentrației de CO2 atmosferic, ceea ce duce la creșterea generalizată a temperaturilor de suprafață și amplificarea fenomenelor atmosferice extreme (citiți un pic știrile și veți vedea că exact aceasta de întâmplă, cu precădere în emisfera nordică). Chiar dacă eficiența pompei de CO2 scade, concentrația de gaz este suficientă pentru a stimula peste măsură înmulțirea planctonului oceanic, precum și a algelor de tot felul, care sufocă tot mai mult apele litorale și au un impact devastator asupra viețuirii omenești și a intereselor economice majore ale umanității.

Studii recente au arătat că, prin multe și variate căi, creșterea cu 1 grad Celsius a  temperaturii medii globale înseamnă o pierdere de 12% din produsul intern brut mondial. Pe o planetă unde produsul intern global crește cu 3% pe an, iar în Europa de-abia se ițește peste „0”, aceasta poate fi considerată o adevărată tragedie economică, debilitantă peste măsură. Fiindcă se consideră acum că pierderile și pagubele economice generate de schimbările climatice sunt de 6 ori mai mari decât ne închipuiam cu ani în urmă. Iar de când ne tot rotim după coadă, unii încercând să demonstreze că încălzirea globală este reală, alții combătând cu cerbicie existența unui asemenea fenomen, temperaturile globale au crescut deja cu mult peste un grad. Iar dacă arderea  combustibililor fosili va continua  în același ritm până în 2100 (ceea ce este ușor de anticipat…), iar poftele omenești vor continua să se alinieze la nivelul de referință „occidental”, atunci temperaturile globale vor crește cu încă 3% Celsius.

Vă las pe voi să faceți calculele. Pentru poeți, artiști de tot felul, și pentru „influenceri”, va fi simplu. Terra nu va mai avea străluciri de safir, ci de smarald. Albastră, sau verde, vom avea mereu măcar câte o poză frumoasă sau un video atent editat de arătat lumii. Renunțarea la parada mincinoasă și la ambițiile deșarte va fi ultimul lucru pe care  omenirea narcisistă și hrăpăreață îl va face, chiar cu prețul suferinței și decăderii.

Pentru moment, nu ne pasă că culoarea ei se schimbă din  albastru în verde. Poate așteptăm până începe să se schimbe în galben…

Mihai E. ȘERBAN