Cine n-are bătrâni…

… să se bucure. După ce timp de milenii bătrânii au avut locul lor în societatea umană, trebăluind pe lângă casă, având grijă de generațiile tinere, transmițând din înțelepciunea lor de viață, societățile dezvoltate din punctul de vedere economic au ajuns acum într-un un moment de inflexiune care foarte repede se poate transforma într-o tragică fundătură.

Indivizii umani au fost mereu preocupați de economisire, de chivernisirea veniturilor, de punerea deoparte a „banilor albi” pentru „zile negre”. În consecință, până de curând (cu aproximativ două secole în urmă) fiecare făcea ce putea pentru a-și asigura „banii albi”. Într-un fel, nici nu era foarte greu, fiindcă în zorii epocii industriale durata medie de viață de-abia depășea 40 de ani, ceea ce făcea ca dispariția unui individ din câmpul muncii să coincidă de multe ori cu dispariția sa din această lume. În plus, viața în acea economie naturală permitea găsirea în orice moment a celor necesare unui trai cât de cât mulțumitor.

Cu totul altfel au stat lucrurile în epoca industrială. Mai multe fenomene au mers mână în mână: creșterea generală a prosperității, prelungirea continuă a duratei de viață (prin îmbunătățirea condițiilor generale de viață și datorită progreselor uluitoare ale medicinei moderne), alienarea continuă a omului față de mediul natural și față de semenii săi. Până la acel moment de răscruce, societatea omenească în întregimea sa funcționa prin ștafeta generațiilor: tinerii aveau grijă de bătrâni la modul concret și fizic. Ținându-i aproape, respectându-i și iubindu-i, găsindu-le ceva de făcut pentru a le asigura un rost care să-i facă să se simtă utili.

Este ceea ce am constatat într-o societate „necivilizată” precum Filipine: nu există bătrân părăsit, neglijat sau ignorat. Un tânăr este mereu prin preajmă; în spital sunt în permanență supravegheați de familie; la masa tinerilor este oricând un blid de mâncare pentru ei; când mor, sunt înconjurați de familie (iar dacă membrii familiei sunt departe, sunt păstrați în casă timp de 9 zile, pentru a da timp tuturor să vină și să-i plângă).

Aveți suficiente informații pentru a înțelege că în lumea „civilizată” situația este în bună parte diferită. Robin Williams, genialul actor care și-a luat zilele într-o criză de depresie, a spus înainte de a muri: „Credeam că cel mai rău lucru este să mori singur. Acum am înțeles că cel mai rău lucru este să trăiești printre oameni care te fac să te simți singur”. Cercetările arată că cel mai important remediu în crizele de depresie este prezența familiei, înțelegerea și sprijinul care pot veni din partea ei. Remediu care este din ce în ce mai greu de furnizat – și, uite așa, crește pe nesimțite numărul bătrânilor care mor singuri, după ce au trăit mulți ani între oameni care i-au făcut să se simtă singuri…

Un paliativ pentru această neplăcută situație ar fi ca, după o viață închinată muncii trudnice, acești bătrâni să aibă resursele financiare care să le permită achiziționarea acelor servicii (îngrijire, hrănire, afecțiune…) pe care în mod tradițional le asigura familia. O perioadă a fost posibil, și-mi aduc aminte de acele momente ale tinereții în care-i invidiam cu toții pe pensionarii din Occident, care nu aveau pasămite altă treabă decât să mănânce înghețată, să joace la Bingo și să umble în croaziere exotice. Și să aibă parte de îngrijire spitalicească în saloane individuale, îngrijiți de asistente tinere și arătoase…

Această schemă ar putea funcționa, dacă nu ar fi decât o schemă Ponzi (sau Caritas, mai pe limba noastră…), întemeiată pe o idee malthusiană a secolului al XIX-lea: populația umană este în continuă creștere, ceea ce face ca tinerii care sunt activi în câmpul muncii să poată plăti fără efort pensii decente pentru viața îndelungată și îmbelșugată a veteranilor. Având drept mijlocitor, desigur, statul, care se asigură că tinerii n-o dau cotită atunci când trebuie să presteze această importantă contribuție. 

Sistemul a fost pus la cale ca o răsplată pentru militarii retrași (după Războiul civil în SUA, și de către Otto von Bismark în Europa), pentru ca ulterior să se generalizeze în toate statele prinse în marea febră a industrializării. Nu bine a apucat să se generalizeze, că ne-am trezit cu o mare, debilitantă, problemă: furați de deliciile bunăstării, apăsați de jugul exploatării crescânde, oamenii s-au oprit din a face copii! Ceea ce era cândva numită „piramida vârstelor” (fiindcă tinerii erau constant mai numeroși decât vârstnicii) a ajuns să semene un pătrat prevestitor de rele. Și, cât de curând, cu o piramidă cu vârful în jos!

Dacă acum în România există ceva mai mult de un pensionar pe cap de salariat, în 2050 raportul va fi de taman 2 la 1! Ceea ce înseamnă, logic, grave dificultăți în a susține un program de pensii și ajutoare pentru vârstnici. România e un caz aparte, fiindcă are o evoluție demografică dezastruoasă, ea urmând să piardă peste 5 milioane de locuitori în următorii 30 de ani. Această tendință se manifestă peste tot în lumea „civilizată”, ca urmare fondurile de pensii de stat sau private sunt în cronică suferință. Deficitul fondurilor de pensii ale celor mai importante companii americane listate la bursă a atins 580 miliarde dolari, ceea ce le aduce aproape de faliment. Deficitul fondurilor de pensii ale principalelor companii engleze listate la bursă atinge și el 150 miliarde lire sterline. Cât despre deficitele fondurilor de pensii guvernate de state, de peste tot din Europa, se păstrează o tăcere complice, de rău augur…

Cu o natalitate dezastruoasă, cu o durată de viață din ce în ce mai mare (deși statisticile arată că crește doar durata vieții, nu și numărul de ani trăiți în sănătate) fondurile de pensii mai sunt lovite și de diminuarea randamentului plasamentelor la valori real negative. Nu este deci de mirare că în toate țările bogate se ridică cu insistență întrebarea: cât de mult ar trebui să ridicăm vârsta minimă de pensionare? Soluția majorării sensibile a vârstei de pensionare, atacată furibund de sindicate și de lucrători, pune apăsat sub semnul întrebării legitimitatea capitalismului ca sistem socio-economic capabil să asigure o viață decentă supușilor săi.

În fine, să nu uităm o altă întrebare, mai filosofică, dar infinit mai tristă: ce ne facem cu bătrânii?

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.