Bună ziua, UDMR!

Cazanele naționaliștilor de toate culorile (tricolorurile se potrivesc doar pe roșu, știți desigur care sunt celelalte…) au dat în clocot cu prilejul dejucării ultimului complot întunecat de rupere a Ardealului de la sânul patriei-mame și alipire a lui la teritoriul iredentismului maghiar.

Desigur, nici vorbă de așa ceva. Dar reacțiile (din partea română, desigur) au fost atât de vehemente de parcă așa ceva chiar era pe punctul de a se petrece. Să vedem într-o astfel de reacție doar o zvârcolire a viscerelor… Doar? Aici avem însăși imaginea vie a instinctelor care ne conduc viața fără ca măcar să ne dăm seama. Viscerele românilor fac noduri nu la gândul unei ruperi de tărâmul patriei sfânt, ci la conștientizarea ideii că ești rupt de „ai tăi”, că te afli „între străini” ș.a.m.d.

Din punctul de vedere al sofiologiei, aici acționează ceea ce numim „teama de respingere”. Tărâmul acestei spaime este mult mai larg decât simpla respingere. Poate să stea la temelia fricii de abandon, de negare, de îndepărtare, de neglijare. Fiecare dintre noi a simțit-o și feriți-vă de cel care se laudă că nu are nevoie de prezența semenilor, de acceptul lor, de susținerea lor – acela este poate psihopat, foarte probabil măcar sociopat.

Ce ne facem însă cu maghiarii? Ei deja trăiesc „între străini”. Cu toate că ei alcătuiesc o comunitate serioasă, muncitoare, responsabilă, cultivată –  într-un cuvânt, de succes – viscerele lor le spun că toate hotărârile importante sunt  luate de decidenți care nu sunt „ai lor”. Și, oricât ar fi ei de instruiți și de evoluați, nu pot face nimic pentru a se apăra de reacția instinctuală născută din teama de respingere. Pentru aceasta, chiar dacă ascuns și nemărturisit, ei tânjesc să se reunească cu „ai lor”. Pentru aceasta născocesc ei origini false (sciții, hunii), pentru aceasta țin în viață nostalgiile imperiale din perioada când erau stăpânitori și gealați în sânul celui mai elegant imperiu existent vreodată.

Dar majoritatea românească din România, cu atât mai mult cea din Transilvania, nu ar trebui să-i urască pe maghiari pentru aceasta pentru că este reflexul logic și natural al unei comunități care se trezește, prin decizii ale marii istorii, ruptă de conaționalii săi. Și este normal ca această minoritate să viseze măcar la un pic de autonomie, de auto-determinare, ca măcar în felul acesta să simtă mai ușoară povara unei istorii pe care o consideră nedreaptă.

Ceea ce nu este normal este transformarea acestei aspirații în obiectiv politic și includerea ei ca punct principal pe agenda partidului politic al maghiarimii din România. Rațiunile mele nu sunt istorice sau culturale, ci pur și simplu practice: aducerea unei astfel de aspirații în ringul bătăliei politice nu face decât s-o mânjească cu lipiciosul jeg al prefăcătoriei, al minciunii, al aranjamentelor de culise care irită grav poporul privitor.

Sistemul judiciar roman nu excela în legi și proceduri. Dar orice procedură judiciară începea cu o întrebare: „Cui prodest”? („Cui folosește?”). Simplă și la obiect: cel care era principalul beneficiar trebuia musai să fie și făptașul. La fel funcționează și judecata morală a poporului. Dar în ziua de azi, armate de avocați lucrează să interpună vălurile derutei, îndoielii și ocultării între această întrebare și beneficiarul direct al unei mișelii.

La fel funcționează lucrurile și în politică, unde mișeliile sunt din capul locului concepute cu funcțiile de derutare, îndoială și ocultare bine implementate în mecanismele de promovare. Atunci când mecanismele derutei și înșelăciunii nu funcționează, lucrezi de-a dreptul pe ascuns (dacă nu poate altfel, chiar noaptea…). Așa se făcu că, disperat după voturi și supremație în Parlament, PSD a acceptat să treacă pe șest două legi după care maghiarimea râvnește din 1918: autonomia Ținutului Secuiesc și folosirea limbii maghiare în majoritatea localităților unde maghiarii sunt prezenți.

PSD, ca toate partidele, nu din România sau Europa, ci din toate unghiurile planetei, nu au drept unic articol în Biblia de partid decât un simplu îndemn: „Ridică-te la putere; rămâi la putere.” Pentru aceasta, te faci frate și cu dracul, nu numai cu UDMR-ul. Care și el se atașează sistematic la remorca puterii prin aceea că deține pachetul de manevră în Parlament; pe cele 5% ale UDMR a contat mai ales PSD pentru a avea o majoritate, uneori confortabilă chiar, în Parlament. Lucru care convine UDMR, fiindcă agenda sa, de promovare a intereselor specifice ale comunității maghiare, nu poate fi urmată decât săpând cu râvnă în tranșeele puterii politice. 

Confruntat cu reacția opiniei publice și a președintelui Iohannis, PSD – care totuși controlează cele două Camere ale Parlamentului – a hotărât să includă în regulamentele Camerelor prevederea care interzice discutarea oricăror inițiative care aduc știrbire integralității statului român. Și de-abia acum cred că maghiarii vor fi negri de supărare, nu din cauza trădării nemiloase, ci pe fond: o chestiune care ține de drepturile constituționale ale cetățenilor României, o chestiune pe care o minoritate o consideră vitală pentru existența sa, a ajuns să fie nimicită din condeiul unor politruci cinici și inepți.

„Politica, scumpă doamnă? O femeie ușoară pe care o cumperi cu bani grei!” Cu astfel de cuvinte consola un personaj din „Titanic Vals” pe soția unui parlamentar proaspăt ales. Abordarea politicianistă, prefăcută, mincinoasă și coruptă,  a problemelor de fond ale popoarelor și comunităților este o normă rușinoasă în viața politică, este un obicei care el ar trebui interzis prin regulamentele de funcționare a adunăturilor parlamentare!

Bună ziua, UDMR! În loc de-a te face frate cu toți dracii din parlament, închipuindu-ți că vei rezolva ceva fraternizând cu ei prin culise, străduiește-te să dai curs singurei tale misiuni adevărate: să faci mai bună viața comunității maghiare. Și să ai răbdare: viitorul are toate răspunsurile pe care cu toții le așteptăm.

 Mihai E. ȘERBAN

Doctor în științe economice, scriitor, om de afaceri, președinte de club sportiv, instructor de arte marțiale. Editorialist cu experiență, analist economic și politic (când i se cere), precum și moralist (de câte ori poate), s-a alăturat echipei de la Media9 pentru a promova o schimbare benefică a modului în care publicul larg percepe, consumă și propagă prestația jurnalistică de calitate.