Azil sau abator?

Două lucruri cu rezultate contradictorii s-au petrecut în ultimele decenii în complicata lume „civilizată”. Mai întâi, știința medicală a făcut asemenea progrese încât am adăugat în permanență ani vieții, prelungind-o cumva peste măsură (cercetările științifice nemiloase au arătat însă că după vârsta de 62 de ani sănătatea de ansamblu a indivizilor scade constant, oricâtă știință medicală „pompăm” în sistemul lor). Pe urmă, în aceeași perioadă, s-a produs destrămarea aproape completă a strămoșescului concept de „familie”.

Nu mă refer nicidecum la exaltații care fac gălăgie pentru „familia tradițională”. Acei gângavi stupid exaltați uită, în viermuiala lor emoțională, că o familie așa-numit „tradițională” este de fapt o piramidă,  în vârful căreia se află, invariabil, generația vârstnică, care-și afirmă locul în lume prin sarcinile casnice pe care le preiau de la generația „în putere”, între care la loc de cinste figura îngrijirea și educarea tinerei generații.

În urmă cu 70 de ani am văzut lumina zilei într-o astfel de familie „tradițională”. Copilăria mea a fost marcată cu precădere de interacțiunea cu bunicii mei, care rezolvau cu măiestrie toate sarcinile casnice și  se ocupau îndeaproape de mine – aceasta însemnând cu precădere potolirea exceselor copilărești, fiindcă la învățătură nu trebuia nimeni să mă îmboldească… Iar atunci când a sosit momentul trist al despărțirii ei au trecut dincolo senini, fiindcă erau în patul lor, înconjurați de familia pentru care își petrecuseră întreaga viață în speranță, îngrijorare (două războaie mondiale, credeți că e puțin?) și încredere că „viața merge mai departe”.

Fără îndoială, viața a mers mai departe. Aceasta este principala sa caracteristică: merge mai departe. Dar strivind sub tălpile eitot mai grăbite vise, speranțe și destine. Ale tuturor, în general, și ale vârstnicilor în special. Fiindcă ei, după atingerea unei anume vârste (diferită pentru fiecare dintre ei…) mai au un singur punct în planul de viață: o bătrânețe comodă și un sfârșit lin. Dar acest lucru, atât de simplu de imaginat și de dorit, devine tot mai greu de obținut în lumea de azi, isterică, schizofrenică și mult prea grăbită. Practic, actuala generație occidentală este prima generație din istoria omenirii care renunță fățiș și explicit la bătrânii săi, adunându-i aproape cu de-a sila în centre de îngrijire.

Și așa se făcu că în România, cea „occidentală” doar la nivel de spoială, îngrijirea bătrânilor respinși de familiile lor a devenit o afacere veroasă, mizerabilă, criminală și rușinoasă cum nu se poate mai mult. După ce a izbucnit scandalul fără de care, în România, nu se mișcă nimic, au ieșit la iveală detaliile dureroase și scabroase ale unei adevărate industrii destinate să jefuiască ultimele resurse ale sărmanilor oameni neputincioși, sorbind cu mare veselie și fondurile sărăcăcioase pe care un stat ipocrit și nepăsător le alocă activităților respective.

În definitiv, nu mă interesează în niciun fel detaliile scabroase ale „mafiei bătrânilor”. Ceea ce mă interesează, și chiar mă doare peste măsură, este felul în care vârstnicii au devenit carnea de tun a „progresului” nostru. Preferăm menajerele eficiente, livrările de hrană la domiciliu și sfaturile de „parenting” pe care le lingem cu voluptate de pe bețele uniformizate ale internetului. Vârstnicii sunt o pacoste: habar nu au de normele moderne de hrănire și de viață în general, singurul lucru ce-l știu despre creșterea copiilor este că simt iubire pentru ei. Și, în plus, mai sunt și pisălogi cu repetiție: „pe vremea mea…”. Mai mult, culmea nerușinării, își mai arogă și niște drepturi, în timp ce noi, ăștia în putere, de-abia mai avem răbdare și putere să dăm față cu provocările vremii noastre…

În ceea ce privește scandalul în sine, partenerii credincioși din mizerabila confrerie „ia-le voturile și pe urmă banii” (adică, politicienii, ce mai tura-vura…) ies pe hârtie sau pe sticlă și clamează că totul este o înscenare menită să diminueze credibilitatea prefăcutei lor colege. Atât de departe a ajuns ticăloșia acestor ipochimeni: să nege suferința atât de reală, de copleșitoare și de  neiertat a unor semeni de-ai noștri care, apăsați de vârstă și de boli,  și-au pus destinul în mâinile pofticioase și mânjite cu sânge ale unor indivizi capabili de orice ticăloșie pentru satisfacerea poftelor lor rușinoase și abjecte. Și când spun „orice ticăloșie” trebuie să înțelegeți că atât de criminal este regimul la care acești sărmani oameni neajutorați au fost supuși, încât nu a inclus și exterminarea lor doar fiindcă ei erau mai folositori întrucâtva vii…

Și nu numai politicienii sunt de vină, și nu numai în sărmana noastră țară cu busola morală zdrobită. Se întâmplă chiar acum peste tot în lumea „civilizată” care, ocupată cu munca și toropită de binefaceri, a hotărât pe tăcute să pună pe vârstnici eticheta „de prisos”. Și, ca orice alt prisos, și acesta este neglijat, considerat lipsit de valoare, oricând disponibil pentru a fi sacrificat. Din acest punct de vedere, societatea occidentală este de o cruzime fără egal pe planetă. Poate ea să se zvârcolească cât vrea în apărarea drepturilor minorităților de tot felul, în apărarea drepturilor copiilor, în apărarea drepturilor necuvântătoarelor, în apărarea drepturilor mediului natural, dacă tratează cu o criminală cruzime și indiferență drepturile celor fără de care însăși această lume îmbuibată nu ar fi putut exista.

Circula demult un proverb sugestiv: „Cine n-are bătrâni, să-și cumpere.” În doar timpul unei vieți de om el a fost radical răsturnat: „Cine are bătrâni, să-i vândă”.

Mihai E. ȘERBAN