Arhitectul-șef al județului intervine în disputa dintre cetățeni și dezvoltatorii cei răi :). „Dezvoltatorul, fie că ne place sau nu, răspunde unei nevoi reale”

În Cluj-Napoca, dezvoltatorii imobiliari au devenit, în ultimii ani, o prezență constantă în spațiul public — și, din ce în ce mai des, o țintă a criticilor.

Pe rețelele de socializare, în ședințele publice sau în dezbaterile de cartier, nemulțumirea față de „betonarea orașului” se transformă uneori în ură declarată. În acest climat tensionat, arhitectul-șef al județului Cluj, Claudiu Salanță, a intervenit într-o emisiune la TVR Cluj pentru a aduce o perspectivă mai echilibrată asupra fenomenului.

„Dacă dezvoltatorii nu construiesc, unde se mută tinerii?”

Salanță atrage atenția că, în lipsa investițiilor publice, dezvoltatorii privați au fost cei care au susținut practic piața imobiliară în Cluj-Napoca. „Eu nu țin minte ultimele investiții făcute de stat în zonă. Poate niște locuințe sociale, niște ANL-uri pe Observatorului, dar în rest nu sunt”, a spus arhitectul-șef. În acest context, spune el, nevoia de locuire rămâne, iar întrebarea este: ce se întâmplă cu tinerii care vor să rămână sau să se mute în oraș dacă dezvoltatorii nu mai construiesc?

Chiar dacă în percepția publică dezvoltatorul este adesea privit ca un agent al distrugerii urbanistice, Claudiu Salanță propune o nuanțare. „Este această imagine cu dezvoltatorul rău care nu înțelege și vrea să facă doar prostii. Dar hai să ne uităm și la realitate: dezvoltatorul, fie că ne place sau nu, răspunde unei nevoi reale”, a spus el.

Ipocrizia urbană: „eu am construit, să nu mai construiască nimeni după mine”

O altă observație interesantă a arhitectului-șef ține de un paradox des întâlnit în comunitate: „Doi cetățeni între ei sunt nemulțumiți: ‘Eu am construit, dar nu vreau să mai construiască nimeni după mine’. Și atunci cred că e important să ne lămurim odată că într-o zonă în care s-a construit să se construiască pe mai departe cu aceleași reguli.” Arhitecții au izolat și denumit un fenomen: NIMBY (din engleză „not in my back yard” – „nu în curtea mea”). Adică puteți construi orice – oriunde, dar nu în zona unde locuiesc eu. Asta a creat nenumărate nemulțumiri exprimate în ședințele de urbanism sau apariția străzilor închise, pentru ca nimeni să nu mai poată trece pe sub geamul unora dintre clujeni.

Soluția: transparență și predictibilitate

Mesajul de fond este unul de echilibru: nu toți dezvoltatorii sunt „răi”, iar nu toate nemulțumirile sunt complet justificate. Mai mult decât interdicții, orașul are nevoie de reguli clare, cunoscute și aplicate corect. „Cel mai mult ține de informare: să știm ce se poate și ce nu se poate într-o anumită zonă”, a concluzionat Salanță.

Într-un oraș cu o presiune uriașă pe locuire și infrastructură, întrebarea nu este dacă se mai construiește, ci cum se construiește. Iar pentru ca această construcție să fie acceptată social, este nevoie de încredere — între administrație, dezvoltatori și cetățeni.