Apocalipsa hranei

La zorii secolului 20 cunoscutul scriitor american Upton Sinclair a publicat „The Jungle” (Jungla). Roman de ficțiune și de critică socială care, în mod principal, face referire la condițiile îngrozitoare de muncă din abatoare și în mod accesoriu la felul în care acestea constituie o adevărată agresiune la adresa securității alimentelor.

Așa a și rămas „Jungla” în conștiința colectivă: ca o primă abordare, și primă atenționare, asupra efectelor nocive pe care producerea hranei în mod industrial îl poate avea asupra stării de sănătate a consumatorilor. După care lucrurile au luat-o încetișor la deal; mai ales după a doua conflagrație mondială, triumful industrialismului capitalist a dus la noi și noi „realizări” și „triumfuri”, care toate s-au cimentat la temelia modului nostru contemporan de viață.

Copilăria mea timpurie s-a desfășurat între 1950 și 1960. Deși locuința noastră era situată pe strada principală a unei cochete urbe someșene toate alimentele erau proaspete și cumpărate de două ori pe săptămână din piață, sau culese zilnic din grădină. Și fiindcă acum suntem obsedați de „viața sănătoasă” să menționez că cel mai rar ingredient era carnea, iar de două ori pe săptămână era zi „de mămăligă”, în care gustoasa fiertură aurie era declinată cu lapte și miere, cu brânză sau cu silvoiz (gem de prune). Toate din producție proprie sau de la prima sursă.

Mămăliga este o victimă nemeritată a „progresului cultural”. A fost disprețuită fiindcă era „mâncarea țăranilor”. Desigur, e mult mai „domnesc” să consumi la micul dejun fulgi de porumb, hrană recompusă industrial, în care puțina făină de porumb este combinată cu tone de sare și zahăr, la care se adaugă cantități necunoscute de chimicale perverse menite să dea gust, culoare, aromă și … poftă! Iar aceasta este situația generală în industria alimentară, care face profituri frumușele vânzându-ne iluzii, și lăudându-se cu „succesurile” sale.

Un mare succes al industriei alimentare este brânza topită. La început a fost doar o formă avantajoasă de reciclare a brânzeturilor declasate sau recuperate din circuitul comercial (ceva similar mezelurilor de joasă calitate de gen parizer, hot dog și altele, care sunt fabricate din subproduse de abator – și prin aceasta trebuie să înțelegeți totul, de la fărâme de carne până la piele și cartilagii). Nu-mi iese nicicum din minte o reclamă cinică difuzată pentru o brânză topită cu titulatură germană, în care un copilaș adorabil spune peltic, zâmbind fericit: „E așa de bună că nu mă pot sătura!” (”Păi cum să nu fie bună brânza germană, ai văzut ce mașini fabrică?”)

Un alt mare succes al industriei alimentare este apa îmbuteliată. Priviți în orice supermarket: în fiecare coș se înghesuie cantități astronomice de apă îmbuteliată. Un mare succes al reclamei perverse pe care o împrăștie peste tot producătorii acestei mărfuri absolut inutile. Ale cărei vânzări sunt și mai abitir stimulate de alte legende urbane, cum ar fi cei minim doi litri de apă care ar trebui îngurgitați zilnic de orice vajnic cetățean care învață de pe internet cum să trăiască sănătos.

Să nu credeți cumva că sunt un nostalgic al mămăligii cu silvoiz. Eram doar un copil, și de multe ori strâmbam din nas, sau chiar protestam. Dar întrucât atunci copiii nu aveau atâtea drepturi ca acum, mămăligă primeam, mămăligă mâncam (pentru sănătatea de acum bunicii mele, care a impus acest regim alimentar, trebuie să-i mulțumesc). Ceea ce mă neliniștește, ba mă chiar înspăimântă, este legătura evidentă între industrializarea necugetată a modului de alimentație și creșterea incidenței celor două boli ale secolului: cancerul și obezitatea.

Doar în România, care mai are – în ciuda eforturilor cerbice ale marilor industriei alimentare mondiale – unele reminiscențe de hrănire tradițională, cvasi-sănătoasă, incidența cancerului a crescut între 1995 și 2018 cu 50%! Pe vremea mămăligii cancerul era ceva exotic, despre care lumea vorbea cu mirare și cu nedumerire. Azi, cancerul a devenit un adevărat mod de viață; oare chiar nimeni nu vede o legătură între goana nebună după o alimentație nesănătoasă și creșterea catastrofală a numărului de cazuri de cancer?

Ce să mai zicem despre obezitate? Vă sugerez o temă de studiu: găsiți o bucățică de film cu audiența de la festivalul Woodstock din anul 1969, și numărați câte persoane supraponderale veți găsi. Vă scutesc de  efort: niciuna! În ziua de azi, după cifrele statistice ale anului 2022, populația supraponderală reprezintă 58% din populația României. La scară europeană incidența este mai ridicată, așa că la un nou festival Woodstock două treimi din spectatori ar fi cu șunculițele revărsate…

Și nu este vorba nicidecum de rațiuni estetice. Ci de stopare a răului pe care omul și-l face singur prin alimentația sa excesivă și dăunătoare. Și de a căuta căi pentru asigurarea sănătății națiunilor. Dar cine să pună tunul pe producătorii și distribuitorii de hrană, care reprezintă industria cea mai amplă (un sfert din PIB) și mai solvabilă (doar cash, nimic pe credit…) din orice economie națională? Unde guvernele sunt disperate după bani cu care să lupte împotriva efectelor ucigașe ale alimentației dezastruoase. Dacă sunteți în căutarea cercului vicios perfect, bucurați-vă: l-ați găsit!

Dacă ați gândit cumva că titlul meu a prea bombastic, sau prea comun, vă contrazic: apocalipsa zace cuminte pe rafturile de hipermarket, ambalată îmbietor!

Mihai E. ȘERBAN